Meseria de mamă nu este un concediu

                   Sursă foto: Aici

   Am citi de curând pe un grup de suport în alăptare pe Facebook, postarea unei mame care povestea foarte îngrijorată că este foarte obosită, că nu reuşeşte să gândească limpede şi se întreba dacă mai sunt mame în aceeaşi situație. Trebuie să spun că am rămas oarecum surprinsă de răspunsurile date şi de ce, nu îmi explic exact. Probabil m-a surprins numărul mare de mame care povesteau situații similare în care epuizarea fizică şi mai ales psihică şi-au spus cuvântul.

                   Sursă foto: Aici

   Şi oare nu este aşa? Oare câtă lume ştie cât de prost hrănite sunt mamele? Sau câte nopți nedormite au veghându-l pe cel mic pentru că este bolnav sau poate pentru a căuta o altă rețetă cu care să îl ademenească pe cel mic la micul dejun? Are sens să spun că în timp ce cei din jurul mamelor se plâng că muncesc mult şi abia aşteaptă concediul, ele nu îşi pot permite unul?

   Sunt câteva mame norocoase care au babysitter sau bunici în viață care pot sta câteva ore cu cel mic sau poate o săptămână întreagă în timp ce mamele sunt la mare. Sunt şi este foarte bine că au aceste posibilități. Sunt binevenite ajutoarele.

   Însă azi vorbim despre mamele care fac totul şi primesc puțin ajutor. Fie nu îl au, fie nu îl doresc, fie nu şi-l permit. Oricare ar fi motivul, ele reuşesc să crească un copil, doi…ba uneori şi mai mulți (bine, sunt rare cazurile, recunosc, dar nu voi nega că ele nu există).

   Toate mamele îşi iubesc copiii, chiar şi cele care uneori uită să arate acest lucru. Eu cred că mamele au doar momente în viață, când nu mai pot, clachează sau simt că nu mai au suficientă dragoste de oferit şi fac un gest care îi şochează pe cei din jur. Atunci trec de la modul EU POT ORICE, la cel UMAN, adică IMPERFECT

   Poate că țipă la cel mic sau poate îl plesnesc spunându-i că este rău. Oricare ar fi situația, eu cred cu tărie că acea mamă încă îşi iubeşte copilul, însă ceva e prea mult sau prea puțin pentru ea. Poate nu primeşte suficientă dragoste de la partener şi simte că nici ea nu are suficientă să ofere sau poate nu are timp suficient să respire, să se relaxeze după doi ani de rutină în care a spălat, a călcat, a gătit, a măturat, a iubit, a şters, a consolat, a renovat, a reparat, a dezinfectat, s-a maimuțărit, a cântat, a citit, a desenat, a educat, a răbdat, a alergat…să continui? O pot ține aşa tor articolul, dar cred că ați priceput. Mă refer mai ales la cei care au impresia că mamele sunt în concediu de creştere al copilului. 

   Se numeşte concediu, însă e departe de a fi unul. Şi să nu ne înțelegeți greşit, iubim să fim mame, dar pentru sănătatea noastră, cât şi a copiilor, avem nevoie de înțelegere, de răbdare, ba chiar de flexibilitate din partea celor din jur. Măcar atât. O spun în numele tuturor mamelor care îşi cresc copiii singure: Atât vrem de la voi cei din jur…înțelegere, răbdare, flexibilitate. Zic flexibilitate pentru ca sună mai ok. Uneori oamenii tind să ne spună ce să facem şi cum să facem, dar ştim cu toții că drumul spre iad e pavat cu “bune” intenții. Când vedeți o mamă că nu mai poate, că cedează psihic, nu o certați, nu o criticați, dar nici nu o ignorați. Orice lucru negativ o va afunda şi mai mult în întunericul din care nu ştie să iasă. 

   În schimb puteți avea răbdare să o ascultați fără să vă aruncați cu sfaturi necerute, să o înțelegeți mai mult când nu are timp să iasă la un suc pentru că este foarte obosită (şi probabil neepilată, nepensată şi nu îşi aminteşte ce a mâncat ea la cină, dar vă poate spune perfect de câte ori a făcut cel mic caca) şi să fiți mai flexibili când acesta nu doreşte ca cel mic să stea cu ochii în televizor la desene pentru că încă este prea mic (mai mult ca sigur cel mic se va distra cu voi făcând şi altceva).

   În încheiere, nu doresc să vă spun ceva simandicos sau siropos, ci am să vă întreb sincer: Oare de câte ori ați înțeles şi ajutat o mamă care a ajuns la capătul puterilor, care nu are ajutor şi care nu ştie cum să facă ca să se regăsească?

Doamna Gina Marioneta

  Am cunoscut-o în Parcul Tăbăcărie pe această încântătoare doamnă, care singură s-a prezentat ca doamna Gina Marioneta. Am fost uşor amuzată, însă foarte încântată să găsesc pe cineva care face marionete din materiale moi, frumos colorate şi prietenoase cu cei mici. Fetița mea a fost total cucerită de marionetele doamnei Gina, ba chiar şi-a ales-o pe Clopoțica. 

   Nu au sens cuvintele pentru a o descrie pe dânsa, pot spune doar că am simțit dragostea pe care o are pentru ceea ce face, pentru copii şi pentru frumos în general. Am ales să vă scriu despre această doamnă şi ceea ce face ea, aflând că nu are nici măcar posibilitatea să îşi promoveze frumoasele creații pe internet, motivând că nu are suficienți bănuți. 

   Vă ataşez mai jos pozele cu câteva lucrări ale dânsei şi câteva date de contact pentru cei care doresc să achiziționeze frumoasele marionete pentru cei mici.

Doamna Gina Țuțuianu- 0731135787

P.S. Pentru cei care merg vara aceasta în Parcul Tăbăcărie, o puteți găsi pe doamnă zilnic acolo între orele 18:00-20:00. De obicei stă la intrarea dinspre Bulevard, cea de la mijlocul parcului, însă cel mai bine o sunați pe dânsa.
          Sursă foto: Ion Angelica

5 lucruri de făcut cu un toddler când tocmai a nins

Vă spun foarte sincer, simt că redevin copil când văd cum ninge afară cu fulgi mari, ca în basmele de mi le citea mama în copilărie. Aşadar, vă puteţi închipui că nu pot sta în casă nici eu, cu atât mai puţin fetiţa mea (1 an şi 4 luni), care cere frenetic “Padă!” (În traducere pentru voi, zăpadă). Ne echipăm corespunzător şi la zăpadă cu noi!

După ce ieri am stat ceva vreme cu cea mică la zăpadă, am realizat că dacă ai puţină imaginaţie, atunci distracţia este garantată. Există o singură condiție: să laşi să iasă copilul afară (orice adult are aşa ceva). Deci, distrează-te cu cel mic, pentru că şi asta e o metodă de a te desprinde de rutină, de stres şi de probleme.

1. Cu o lingură de lemn va putea săpa în zăpadă. Desigur, îi puteți da o lopăţică de nisip, dar vă asigur că tot lingura de lemn va fi mai tentantă. Faceţi tunele împreună, adunaţi zăpada la un loc sau pur şi simplu aruncaţi zăpada în aer. 

2. Clasicul om de zăpadă. Va fi greu de făcut unul cu un toddler, pentru că va dori tot timpul să îl dărâme, însă nu destinația contează, ci aventura, nu? 

3. Datul pe topogan. Nu pare mare lucru, însă când la capătul topoganului este un maldăr moale de zăpadă în care să aterizezi, sigur vei dori şi tu ca părinte să încerci.

4. Şi cum copilul copiază tot ce facem noi, am aplicat acest lucru şi acum. Am făcut un îngeraş în zăpadă, a dorit şi ea să facă unul şi am ajuns să ne tăvălim amândouă în zăpada proaspăt aşternută. Sănătatea curată!

5. Ne prostim la orice vârstă şi oriunde, chiar şi în zăpadă. Ce am făcut? Am luat zăpada, am aruncat-o în sus, mi-am pus-o în cap, m-am minunat, am suflat în ea, tot ce am putut ca să o fac pe cea mică să râdă. Spre surprinderea mea, a funcţionat.

Vă invit şi pe voi să ieşiţi la zăpadă, să uitaţi de frici (că vor răci, că cine ştie ce se va întâmpla), să îi ignoraţi pe cârcotaşi (să se uite, să cârcotească). Contaţi voi şi puiul vostru (sau puii voştri, depinde de câţi copii aveţi).

Distracţie plăcută! Şi aştept să îmi spuneţi ce alte activități faceţi voi cu cei mici la zăpadă. Like and Share!

Ataşez câteva poze mai jos.


Sursă foto: Ion Angelica

Avem baloane, nu arme! Când mamele ies cu copiii în stradă pentru un alt viitor

Găteam. Deschid televizorul, pentru că de câteva zile greu mă
desprind de el (l-aş lua şi în duş cu mine, doar ca să aud
tot ce se întâmplă în ţară), când aud că o mână de
manifestanți împărţeau flori Jandarmeriei. Am zis: Genial!
Au mare dreptate! Trebuie cumva să aratăm că suntem paşnici,
că ce s-a întâmplat cu o noapte în urmă a fost ceva
premeditat de cei ce au vrut să strice un protest liniştit. Deci, cine poate face asta mai bine decât o femeie? Până la
urmă femeia este simbolul echilibrului în familie, al
negociatorului, al împăciuitorului, simbolul blândeţii. 

Am
terminat de gătit, am mâncat alături de fetiţa mea şi între
timp m-am gândit cum să îmi exprim această idee. M-am gândit
la baloane. Sunt vesele, colorate şi simbolizează ceva
inofensiv. Am făcut şi o pancartă şi am plecat. Odată ajunsă
acolo, simţeam că mă voi face de râs, mă simţeam ca un copil
care s-a entuziasmat prea repede, crezând că a găsit
răspunsul la tot şi toate. 

Am început să umflu baloane şi să
mă uit după mame şi copii, după femei tinere, lângă care să
stau. Mă duc la o mamă şi o întreb dacă vrea un balon pentru
fetiţa ei. Aceasta spune că da, ca mai apoi să îmi spună că
mă recunoaşte dintr-o poză unde apar cu fetiţa mea, poză ce a
apărut pe un grup de mame “purtăreţe” de pe Facebook.


Sursă foto: Facebook

 Între
timp m-am mai împrietenit şi cu o tânără care s-a oferit să
mă ajute să împart baloane copiilor şi oricui dorea să arate
că acesta este un protest paşnic. Au fost cei mai bine
investiţi 50 de lei! Un domn a venit la noi şi ne-a întrebat
de unde am cumpărat baloanele pentru că îi plăcea mesajul:
“Punch balloons”. Nu observasem mesajul. Una din fete spune:
“Ideea asta a ta cu baloanele are nevoie de un mesaj clar.
Facem haştag pe Facebook cu: Avem baloane, nu arme!”. Aşa am
şi făcut. Am împărțit baloane şi am explicat tuturor mesajul
nostru. Toţi au reacţionat pozitiv.

Tot ce vă povestesc eu aici, s-a petrecut fără pic de
organizare, şi totuși organizat, eram femei, mame care ne-am
întâlnit acolo, dar ne comportam una cu alta de parcă ne
ştiam de mult timp. Totul a fost simplu, frumos, paşnic. Am
discutat cu multe mame la protest şi azi, şi ieri. Toate
mi-au spus că vin acolo cu copiii fie pentru că nu au cu cine
să îi lase, fie că li se pare normal să fie aşa. Ce cred eu?
Cred că este perfect normal ca o mamă să poată merge
liniştită la un protest alături de copilul ei, indiferent de
vârstă. Noi reprezentăm normalul, iar cei mici viitorul. Nu
oare asta ne dorim? Un viitor normal? Cât despre motivul
pentru care ies în stradă, în frig cu fetiţa mea în vârstă de
1 an şi 4 luni, acesta este simplu: un viitor în care copiii
să nu înţeleagă că a fura este cool, ci a învaţă, a citi. Un
viitor fără corupți. Un viitor stabil, pentru că eu nu vreau
să plec din România.

Așadar, către toate femeile, mamele, bunicile… Preluaţi
ideea, aduceţi cu voi la protest nu doar baloane, ci şi flori
şi orice arată că ne dorim un protest paşnic.


Sursă : Ion Angelica

Un alt lucru ce mi l-au spus mamele în Piaţa Victoriei: “Noi
protestăm ziua cu copii, noaptea ne schimbă soţii când scapă
de la muncă”. Asta înseamnă să fii responsabil, bine
doamnelor care urlaţi că cele ce ies cu copiii la protest
sunt iresponsabile? Aţi face bine să lăsaţi măcar 10 minute
televizorul şi să veniţi alături de noi la protest, poate
cine ştie, veţi simţi un sentiment nou de implicare civică,
sentiment pe care noi părinţii îl dăm mai departe copiilor
noştri şi na, pentru că bărbaţii noştri muncesc, asta cade pe
umerii cui? Al femeilor, al mamelor, de ce nu şi al
bunicilor. Reflectaţi puţin!

Grupa 6 luni-1 an a Play with me

Am făcut această grupă nu în ideea de a-i învăţa pe cei mici limba engleză, ci pentru a-i pregăti, pentru a-i expune la o a doua limbă, pentru a-i ajuta să o asimileze ca pe propria limbă, cu condiția continuităţii, dar şi a repetiţiei. Ce înseamnă asta? Simplu, continuăm vorbitul în limba engleză şi acasă, pentru că repetiția este “mama” învăţăturii la această vârstă.

După cum ştiţi deja, cursurile Play with me sunt foarte practice şi distractive pentru cei mici. Sunt construite în jurul jocului, munca cea mai importantă a copiilor. Să luăm un exemplu, luna aceasta a fost cursul “Colors around me”, unde cei mici au fost expuşi melodiilor ce s-au axat pe culori, jucăriile au fost foarte colorate (de la piese lego moi de construit, până la jucării pentru dentiţie colorate şi atrăgătoare), jucării cu ajutorul cărora cei mici au descoperit culorile în limba engleză în timp ce se jucau. Mamele erau foarte drăguţe şi repetau ele pentru cei mici cuvintele o dată cu mine.

Fiecare curs este construit pe joc şi repetiţie. La începutul cursului există o melodie cu ajutorul căreia ne urăm bun venit unii altora, apoi urmează tematica fiecărui curs (culori, animale, stări etc.), unde deja v-am explicat mai sus cam cum decurg cursurile, apoi avem o parte dedicată relaxării şi jocului, unde luna aceasta m-am jucat cu cei mici Cucu-bau. Au fost extrem de încântaţi! Apoi urmează o melodie pe care facem puţină mișcare, ca la sfârşit să ne luăm la revedere pe o altă melodie drăguţă.

14484664_1760122364250439_3433729567953469423_n

Sursă foto: Aici

Foarte important de precizat este că totul se întâmplă în limba engleză, așadar timp de 20 de minute cei mici aud totul în limba engleză.
La sfârșitul fiecărui curs, care durează 20 de minute (am ales această durată pentru a nu-i stimula prea mult pe micuţi), există un timp de 10-15 minute în care cei mici se joacă, socializează (în felul lor), timp în care mamele pot bea un ceai şi pot socializa, îmi pot pune întrebări, totul în ideea ca trecerea să nu fie bruscă pentru cei mici.

Toate melodiile le postez pe pagina de facebook o dată la 2 săptămâni, cu dorinţa ca părinții să asculte şi acasă aceste melodii, să le vizioneze mai bine spus, pentru că sunt mici clipuri pe youtube.

Copii sunt lăsaţi să exploreze în ritmul lor, nu sunt presaţi. Au fost cazuri în care cei mici au dorit să doarmă sau să stea la sânul mamei. Fiecare cu ritmul lui. Eu am răbdare.

14355012_1757104411218901_88340530971770672_n

14390968_1757104427885566_5479481611972793759_n

Sursă foto: Ion Angelica

Tărâmul magic sau tărâmul groazei?

Pot spune că am așteptat cu o mare nerăbdare acest festival al iernii, care s-a deschis ieri de 1 decembrie, în Țara Piticilor din Parcul Tăbăcărie. M-am gândit că voi simți magie, feerie, sărbătoare și bucurie. În schimb am fost terifiantă, dezgustată și foarte dezamăgită. Văzusem reclamele acestui festival pe internet cât și pe postul Neptun TV și chiar crezusem. Crezusem că al nostru nou primar și asociația Clopoțel (nu cunosc această asociație, nu știu cine sunt și ce fac) va face ceva unic, frumos, deși locația nu era tocmai pe gustul meu, însă eram pregătită să las și acest aspect să treacă, îmi deschisesem inima și doream să mă bucur de festival mai ceva ca un copil. Mi-am luat fetița și am pornit spre parc.

Aglomerație…aglomerație…aglomerație. Mașini bară la bară, ba chiar un șofer a lovit un cățel, care a fost ridicat de pe șosea de un lucrător al primăriei, care foarte liniștit l-a luat și l-a aruncat în tufișuri în parc… Nu mi-a venit să cred! Serios? Problema a fost rezolvată? Sper doar că nu a rămas acolo să se descompună… Bietul animal! Trecând de acest episod, am zis: “Mergem la festival, acolo totul va fi magic, deci să nu fiu cârcotașă!”.

La una din intrările Țării Piticilor, era o boltă luminoasă, care era o idee frumoasă, însă nu foarte practică, pentru că electricitatea era la vedere, orice copil putea să umble și îngreuna intrarea în parc. Să zicem că a fost o mică neatenție. Ajung în parc. Iluminare slabă, deși copăceii era plin de luminițe, până și prin boscheți erau luminițe. Ajung la marele copac al vieții, care se dorea să fie unul ca cel din Avatar. Poate în visele lor. Atelierele păreau goale, stranii și mincinoase. Atelierul cu jucării a fost singurul pe care l-am vizitat. Jucăriile lipseau, era doar o masă acoperită cu ceva și două fete îmbrăcate frumos, zgribulite de frig, care așteptau…probabil jucăriile… Niște barăci de lemn, luminate și goale. Așa se vedeau restul de afară.

Am văzut și celebrul brad de Crăciun. Un brad mare cu mult potențial, însă cu luminițe aruncate alandala pe el, iar sub el…pământ, pământ și celuloid…care probabil trebuia să fie zăpadă artificială. Până acum sunt doar cârcotașă, însă asta am văzut. Ajung la scenă, care era goală, pusă pe spațiul verde, iar în spatele ei containere. Se vedea foarte urât, plus că nu aveau ce să caute pe spațiul verde. Ori este parc….ori? Ies din Țara Piticilor și ajung în partea care dă spre lac. Acolo erau tarabe mult… cu vin fiert? Nu știam că cei mici preferă o cană zdravănă cu vin fiert. Trec și peste asta….să zicem că îi încălzim pe părinți.

Vede fetița mea un carusel mare, plin de luminițe și cai. Adoră caii, așa că începe să strige: “Calu’!”. O duc. Un bilet era 5 lei, iar acolo nu te întreba nimeni ce vârstă are copilul, așa încât caruselul era plin și de copii foarte mici. Am găsit un căluț mic, undeva în spate. Pornește și dintr-o dată văd o ușă care se deschide larg spre centrul caruselului. Înăuntru se vedea partea electrică care făcea tot caruselul să se miște. Să mor de frică și nu alta! Nu ne puteam da jos pentru că se mișca, ușa nu se închidea, iar din când în când luminițele caruselului se stingeau. Era caruselul groazei. Vă spun drept, nu am ținut-o niciodată pe fetița mea așa strâns. Îmi era teamă să nu cadă în gaura ce parcă stătea să ne înghită. Am coborât furioasă, am vrut să vorbesc cu cineva, însă în toată nebunia, nu se înțelegea mai nimic, eram și amețită de la atâta învârtit, era frig, așa că am renunțat. Plănuiesc să fac o plângere.

Dragi organizatori, credeți că asta ne dorim pentru copii noștri? Carusele terifiante? Sănii proaspăt vopsite (pentru că da, era și sania Moșului proaspăt vopsită, cu o hârtie amărâtă pe ea, pe care scria că este proaspăt vopsită)? Cei mici, poate nu știți, nu știu să citească, dar se entuziasmează repede, așa că nu e de mirare că fetița de aseară și-a dorit să sară pe sanie fără a le cere voie părinților. Cum este posibil? Pe ce s-au dus banii, dragii mei? Siguranța copiilor a fost vreo secundă prioritatea voastră? Nu pare. Da, este de lăudat că ați scos nisipul și ați pus mocheta cauciucată, dar de ce doar o parte din parc? Nu au ajuns banii pentru tot parcul?

Știți ce văd eu? O sursă de făcut bani și atât. Ați furat iar bani, ne scoateți iar ochii înainte de alegeri că ne-ați dat și ne-ați făcut și atât. Nimic nou. Tărâmul magic este un tărâm al groazei și al kitsch-ului. Ici colo câte o pancartă imprimată cu desene animate, unde pot cei mici să facă poze și tineri îmbrăcați frumos în diverse personaje, care mureau de frig, concert zero și mult praf în ochi. Păcat!

Voi ce părere aveți dragii mei? Dacă aveți poze pe care ar trebui să le vadă toată lumea, cu “Marele Tărâm magic” (mă refer la poze făcute în urma unei experiențe neplăcute), vă rog să le trimiteți Aici. LIKE and SHARE!

Am găsit și acest articol tot pe această temă. Vă invit să îl citiți.

sanie2

copaculvietii

casuta

Sursă foto: Aici

Și eu am greșit…

De ce simt nevoia să scriu? De ce simt nevoia să spun aceste lucruri? De ce să spun că și eu am greșit când lumea din jur se chinuie să păstreze aparențele?

Sursă foto: Aici

Simplu: Este normal și sănătos să greșim.

Am avut astfel de momente de când am devenit conștientă de mine, de acțiunile mele și ce impact au ele asupra mea și a celor din jur. Copilăria mea a fost nu aș putea spune presărată pentru ca nu s-ar potrivi, însă aș putea spune marcată de taxarea greșelilor mele. Mediul de acasă, referindu-mă la familia extinsă în special, a fost unul în acest gen. “Ești o proastă!”, “Nici un bărbat nu te va lua de nevastă dacă vei găti așa!” sau “Semeni cu X, care este o…, așa vrei să ajungi și tu?” erau frazele ce mă taxau drastic la fiecare greșeală.

Am ajuns să nu am încredere în mine, în gândurile mele și renunțam ușor la tot ce îmi doream să fac și nu era pe plac familiei extinse (folosesc termenul de familie extinsă pentru a nu arăta cu degetul spre cei ce spuneau așa… nu asta îmi doresc să scot în evidență prin acest articol). Astfel, am devenit o persoană ușor de influențat, temătoare, neîncrezătoare în forțele proprii, care simte nevoia de confirmări în aproape tot ceea ce face.

Când am reușit să am intimitatea mea și să trăiesc într-un alt mediu am realizat că nu tot ce făcusem eu era greșit, că și cei dragi mie greșeau, și că acum sunt stăpână pe viața mea și lucrurile au început să o ia pe alt drum. Însă gândurile mele încă nu erau ale mele… erau încă sub dictatura familiei extinse. Tot ce făceam, făceam cu o mare strângere de inimă și parcă mereu așteptam să vină X sau Y să mă certe că am îndrăznit să dorm duminică dimineață în loc să merg la biserică, spre exemplu. Nu a fost ușor, mi-au luat ani și ani și încă pot spune că nu sunt vindecată în totalitate.

Am spus mai sus că este normal și sănătos să greșim. Susțin asta! Daţi-vă voie să greşiţi! Oamenii care greşesc şi învaţă ceva din asta sunt oameni sănătoşi şi nu mă refer fizic. Vorbesc aici despre oameni cu coloană vertebrală, care cred în acordare celei de-a doua şanse, pentru că ei ştiu că suntem toţi imperfecţi, pentru că ei ştiu să se ierte mai întâi pe ei înşişi.

Şi da! Şi eu am greşit, chiar şi când nu am greşit şi am învăţat să mă iert şi să iert. Dacă reuşiţi să acceptaţi că şi ca părinți veţi greşi, copilul vostru vă va urma exemplul. Faceţi acest cadou copilului vostru! Vă va mulţumi!

Despre băluţe

Uite un subiect care îmi place mult!

Da…de când a venit fetiţa mea pe lume, băluţele au devenit o problemă greu de “tratat”. De pe la vârsta de 1 lună am făcut cunoştinţă cu un val mare de lichide ce păreau că vin spre mine cu repeziciune şi simţeam cum nu puteam, dar efectiv nu reușeam să scap de ele şi nici din calea lor.

Sursă foto: Aici

“Dă-mi repede un şerveţel!”, “Şerveţel!”, “Unde sunt şerveţelele?”, “Iar trebuie să o schimbăm, este udă toată la gât. Vezi dacă nu i-am pus baveţica?”, “Îi vor ieşi dinţişorii sigur, la cât băleşte!”, “Dragă, ai băluţe de şters în dormitor. Ai grijă să nu calci în ele… Ups!”, “Da, o poţi lua pe cea mică în braţe, dar vei avea nevoie şi de kitul anti băluţe: şerveţele, baveţica şi ce zici de o umbrelă sau o haină de ploaie pentru când se va decide să pună mânuţele proaspăt scoase din guriţă pe hainele tale de burlac călcat la dungă.”. Şi uite aşa am ajuns la 4 luni şi nici o urmă de dinte, iar balele curg şiroaie.

Bine ştiu că bebelușii nu au încă posibilitatea să îşi controleze această mică problemă umedă, de altfel nici cea din scutece, însă mă întreb, oare există haine pentru părinți anti băluţe? Ar fi interesant să poţi ieşi în oraş fără să te schimbi de 2-3 ori înainte să ieşi, iar pe bebe nu m-ai spun… nici baveţelele cele mai “inteligente” nu fac faţă. Să ieşi pur şi simplu… uscat, parfumat, călcat… ce să mai spun? Vis!

Asta fără să vorbim despre clasicele regurgitări sau desele vomitături. Pentru acestea există o soluție? Un spray minune ce poate fi aplicat pe haine? Sau poate vorbim despre haine ce se vor auto curăţa? Hm… prea futurist? Ei bine până atunci mă mulţumesc şi cu un ceai calmant pentru nervii ce îi voi avea când voi intra în baie, iar hainele proaspăt murdare vor cădea efectiv peste mine la un moment dat. Şi când mă gândesc că nu am ajuns la partea cu autodiversificarea…

Ce spuneţi dragi părinţi, unchi sau chiar bunici? Voi ce soluţii practice aţi găsit?

 

Să ne ţinem conectaţi…emoţional

Deşi după naştere nu am putut avea acel moment de “skin on skin”, acea oră magică despre care tot am citit, nu am ales să mă las descurajată. Astfel am decis ca până va mai creşte cea mică, să doarmă cu mine, pe mine, în braţe la mine, în wrap şi în orice modalitate doreşte, oricând doreşte.

Este cel mai minunat sentiment, să o simt lângă mine, să o miros, să o privesc cât doresc şi să îi fiu aproape în momentele când îi este foame, sete sau fie mă doreşte lângă ea fără nici un motiv.

Dintre toate modurile de a ne petrece timpul împreună şi de a ne ţine conectate una cu alta, cel mai mult îmi place când adoarme cu capul pe umărul meu şi ne îmbrăţişăm. Îi mai curge câte o băluţă, mai zâmbeşte, mai tresare, dar e lângă mine şi am grijă să îi fie mereu bine. Este magic!

Este solicitant, într-adevăr. Uneori amorţesc, am nevoi fiziologice urgente sau pur şi simplu vreau să fac altceva, însă gândul că va creşte… mă face să rămân acolo, pentru o eternitate şi cât mă va lăsa.

Este modalitatea noastră de a ne menține conectate şi de a ne transmite una alteia energii pozitive la sfârșitul unei zile mai solicitante.

Îmi iubesc copilul!

Dragi mămici, voi cum vă menţineţi conectate cu cei mici?

Sursă foto: Aici

 

Ce v-a făcut să simțiți experiența cezarienei?

Sursă foto: Facebook

   

Pornind de la acest comentariu pe care o mămică l-a lăsat la unul din articolele mele, am simțit nevoia uriașă de a pune această întrebare: Ce v-a făcut să simțiți experiența cezarienei?

Nu știu câtă lume înțelege că o cezariană se face doar în cazuri extreme și nu ca moft. Undeva la 5-10% din nașteri necesită o cezariană. Care este procentajul de nașteri prin cezariană în România? Dacă nu mă înșel, undeva la 90%… Alarmant! De ce? Greu de spus… însă m-am gândit să dau șansa mamelor ce au trecut prin această experiență, să le expună burticilor cu ce se “mănâncă” din punct de vedere emoțional o astfel de experiență. Cele ce doresc să rămână anonime, îmi pot scrie pe pagina mea de Facebook Părințeală le voi posta experiența pe blog fără nume.

Am să pornesc prima în exploatarea gândurilor și sentimentelor ce le-am avut în acel moment, cât și după.
Sincer, mă tot gândesc și retrăiesc în mintea mea acele momente și parcă nu pot așterne nimic din ce simt. Nu e ca și cum ai spune un banc, o poveste frumoasă sau îți povestești o zi obişnuită din viață. Aici e vorba de durere, emoții… aici e nevoie să stai gol și să dai la o parte măștile cu care te aperi zi de zi și să expui ceva… viu. O rană deschisă… asta este cezariana și nu a corpului, ci a sufletului. Corpul se vindecă repede, însă ce facem cu rana rămasă în suflet? Ce facem cu sentimentul de neputință? Cu cel de frică? Cu cel de vinovăție? Și lista nu se termină aici. Aș scrie pagini despre ceea ce am în suflet, dar nu pot. Nu știu cum.

Oare câte mame nu realizează ce rană poate lăsa în suflet o asemenea experiență? Poate pentru că nu le întreabă nimeni sau poate pentru că societatea nu acceptă mame “slabe”, cu sentimente adevărate. Societatea este dornică de mame perfecte, puternice și care să aibe timp de ele, casă, soț, socializare, hobby-uri și când apar problemele să zâmbească de parcă totul e bine, de parcă nimic nu s-a schimbat. Ba s-a schimbat! Ele, lumea din jurul lor, percepția lor… totul. O astfel de experiență te marchează: fie te doboară, fie te întărește.

Țin minte cum am ajuns acolo (cezariană), ce am simțit, cum mi-am cunoscut fetița și cum m-am refăcut fizic. Te simți mică, neputincioasă, de parcă a-i avea un handicap. Stai întinsă pe o masă rece, cu lumini orbitoare în ochi, cu forfotă în jur și te rogi să fi bine bebe, să fi bine și tu. Și stai. Aștepți. Vezi tot. Auzi tot, ba chiar poți simți mai mult decât ți-ai dori.

Vine însă o zi când vei ierta tot. Pe tine, pe restul. Poate vei uita și îi vei mulțumi lui Dumnezeu că ai avut șansa de a ține o minunăție în brațele tale, chiar dacă a trebuit să rămâi cu o cicatrice pe corp pentru toată viața. Important este să conștientizezi ce ai simțit și să te gândești cum să faci ca să treci peste. Credința ajută, o terapie ajută, un prieten ce știe să asculte sau chiar clipe în care să meditezi la acest lucru, singură.

Sursă foto: Aici