Și eu am greșit…

De ce simt nevoia să scriu? De ce simt nevoia să spun aceste lucruri? De ce să spun că și eu am greșit când lumea din jur se chinuie să păstreze aparențele?

Sursă foto: Aici

Simplu: Este normal și sănătos să greșim.

Am avut astfel de momente de când am devenit conștientă de mine, de acțiunile mele și ce impact au ele asupra mea și a celor din jur. Copilăria mea a fost nu aș putea spune presărată pentru ca nu s-ar potrivi, însă aș putea spune marcată de taxarea greșelilor mele. Mediul de acasă, referindu-mă la familia extinsă în special, a fost unul în acest gen. “Ești o proastă!”, “Nici un bărbat nu te va lua de nevastă dacă vei găti așa!” sau “Semeni cu X, care este o…, așa vrei să ajungi și tu?” erau frazele ce mă taxau drastic la fiecare greșeală.

Am ajuns să nu am încredere în mine, în gândurile mele și renunțam ușor la tot ce îmi doream să fac și nu era pe plac familiei extinse (folosesc termenul de familie extinsă pentru a nu arăta cu degetul spre cei ce spuneau așa… nu asta îmi doresc să scot în evidență prin acest articol). Astfel, am devenit o persoană ușor de influențat, temătoare, neîncrezătoare în forțele proprii, care simte nevoia de confirmări în aproape tot ceea ce face.

Când am reușit să am intimitatea mea și să trăiesc într-un alt mediu am realizat că nu tot ce făcusem eu era greșit, că și cei dragi mie greșeau, și că acum sunt stăpână pe viața mea și lucrurile au început să o ia pe alt drum. Însă gândurile mele încă nu erau ale mele… erau încă sub dictatura familiei extinse. Tot ce făceam, făceam cu o mare strângere de inimă și parcă mereu așteptam să vină X sau Y să mă certe că am îndrăznit să dorm duminică dimineață în loc să merg la biserică, spre exemplu. Nu a fost ușor, mi-au luat ani și ani și încă pot spune că nu sunt vindecată în totalitate.

Am spus mai sus că este normal și sănătos să greșim. Susțin asta! Daţi-vă voie să greşiţi! Oamenii care greşesc şi învaţă ceva din asta sunt oameni sănătoşi şi nu mă refer fizic. Vorbesc aici despre oameni cu coloană vertebrală, care cred în acordare celei de-a doua şanse, pentru că ei ştiu că suntem toţi imperfecţi, pentru că ei ştiu să se ierte mai întâi pe ei înşişi.

Şi da! Şi eu am greşit, chiar şi când nu am greşit şi am învăţat să mă iert şi să iert. Dacă reuşiţi să acceptaţi că şi ca părinți veţi greşi, copilul vostru vă va urma exemplul. Faceţi acest cadou copilului vostru! Vă va mulţumi!

Advertisements

Despre băluţe

Uite un subiect care îmi place mult!

Da…de când a venit fetiţa mea pe lume, băluţele au devenit o problemă greu de “tratat”. De pe la vârsta de 1 lună am făcut cunoştinţă cu un val mare de lichide ce păreau că vin spre mine cu repeziciune şi simţeam cum nu puteam, dar efectiv nu reușeam să scap de ele şi nici din calea lor.

Sursă foto: Aici

“Dă-mi repede un şerveţel!”, “Şerveţel!”, “Unde sunt şerveţelele?”, “Iar trebuie să o schimbăm, este udă toată la gât. Vezi dacă nu i-am pus baveţica?”, “Îi vor ieşi dinţişorii sigur, la cât băleşte!”, “Dragă, ai băluţe de şters în dormitor. Ai grijă să nu calci în ele… Ups!”, “Da, o poţi lua pe cea mică în braţe, dar vei avea nevoie şi de kitul anti băluţe: şerveţele, baveţica şi ce zici de o umbrelă sau o haină de ploaie pentru când se va decide să pună mânuţele proaspăt scoase din guriţă pe hainele tale de burlac călcat la dungă.”. Şi uite aşa am ajuns la 4 luni şi nici o urmă de dinte, iar balele curg şiroaie.

Bine ştiu că bebelușii nu au încă posibilitatea să îşi controleze această mică problemă umedă, de altfel nici cea din scutece, însă mă întreb, oare există haine pentru părinți anti băluţe? Ar fi interesant să poţi ieşi în oraş fără să te schimbi de 2-3 ori înainte să ieşi, iar pe bebe nu m-ai spun… nici baveţelele cele mai “inteligente” nu fac faţă. Să ieşi pur şi simplu… uscat, parfumat, călcat… ce să mai spun? Vis!

Asta fără să vorbim despre clasicele regurgitări sau desele vomitături. Pentru acestea există o soluție? Un spray minune ce poate fi aplicat pe haine? Sau poate vorbim despre haine ce se vor auto curăţa? Hm… prea futurist? Ei bine până atunci mă mulţumesc şi cu un ceai calmant pentru nervii ce îi voi avea când voi intra în baie, iar hainele proaspăt murdare vor cădea efectiv peste mine la un moment dat. Şi când mă gândesc că nu am ajuns la partea cu autodiversificarea…

Ce spuneţi dragi părinţi, unchi sau chiar bunici? Voi ce soluţii practice aţi găsit?

 

Să ne ţinem conectaţi…emoţional

Deşi după naştere nu am putut avea acel moment de “skin on skin”, acea oră magică despre care tot am citit, nu am ales să mă las descurajată. Astfel am decis ca până va mai creşte cea mică, să doarmă cu mine, pe mine, în braţe la mine, în wrap şi în orice modalitate doreşte, oricând doreşte.

Este cel mai minunat sentiment, să o simt lângă mine, să o miros, să o privesc cât doresc şi să îi fiu aproape în momentele când îi este foame, sete sau fie mă doreşte lângă ea fără nici un motiv.

Dintre toate modurile de a ne petrece timpul împreună şi de a ne ţine conectate una cu alta, cel mai mult îmi place când adoarme cu capul pe umărul meu şi ne îmbrăţişăm. Îi mai curge câte o băluţă, mai zâmbeşte, mai tresare, dar e lângă mine şi am grijă să îi fie mereu bine. Este magic!

Este solicitant, într-adevăr. Uneori amorţesc, am nevoi fiziologice urgente sau pur şi simplu vreau să fac altceva, însă gândul că va creşte… mă face să rămân acolo, pentru o eternitate şi cât mă va lăsa.

Este modalitatea noastră de a ne menține conectate şi de a ne transmite una alteia energii pozitive la sfârșitul unei zile mai solicitante.

Îmi iubesc copilul!

Dragi mămici, voi cum vă menţineţi conectate cu cei mici?

Sursă foto: Aici