Ce v-a făcut să simțiți experiența cezarienei?

Sursă foto: Facebook

   

Pornind de la acest comentariu pe care o mămică l-a lăsat la unul din articolele mele, am simțit nevoia uriașă de a pune această întrebare: Ce v-a făcut să simțiți experiența cezarienei?

Nu știu câtă lume înțelege că o cezariană se face doar în cazuri extreme și nu ca moft. Undeva la 5-10% din nașteri necesită o cezariană. Care este procentajul de nașteri prin cezariană în România? Dacă nu mă înșel, undeva la 90%… Alarmant! De ce? Greu de spus… însă m-am gândit să dau șansa mamelor ce au trecut prin această experiență, să le expună burticilor cu ce se “mănâncă” din punct de vedere emoțional o astfel de experiență. Cele ce doresc să rămână anonime, îmi pot scrie pe pagina mea de Facebook Părințeală le voi posta experiența pe blog fără nume.

Am să pornesc prima în exploatarea gândurilor și sentimentelor ce le-am avut în acel moment, cât și după.
Sincer, mă tot gândesc și retrăiesc în mintea mea acele momente și parcă nu pot așterne nimic din ce simt. Nu e ca și cum ai spune un banc, o poveste frumoasă sau îți povestești o zi obişnuită din viață. Aici e vorba de durere, emoții… aici e nevoie să stai gol și să dai la o parte măștile cu care te aperi zi de zi și să expui ceva… viu. O rană deschisă… asta este cezariana și nu a corpului, ci a sufletului. Corpul se vindecă repede, însă ce facem cu rana rămasă în suflet? Ce facem cu sentimentul de neputință? Cu cel de frică? Cu cel de vinovăție? Și lista nu se termină aici. Aș scrie pagini despre ceea ce am în suflet, dar nu pot. Nu știu cum.

Oare câte mame nu realizează ce rană poate lăsa în suflet o asemenea experiență? Poate pentru că nu le întreabă nimeni sau poate pentru că societatea nu acceptă mame “slabe”, cu sentimente adevărate. Societatea este dornică de mame perfecte, puternice și care să aibe timp de ele, casă, soț, socializare, hobby-uri și când apar problemele să zâmbească de parcă totul e bine, de parcă nimic nu s-a schimbat. Ba s-a schimbat! Ele, lumea din jurul lor, percepția lor… totul. O astfel de experiență te marchează: fie te doboară, fie te întărește.

Țin minte cum am ajuns acolo (cezariană), ce am simțit, cum mi-am cunoscut fetița și cum m-am refăcut fizic. Te simți mică, neputincioasă, de parcă a-i avea un handicap. Stai întinsă pe o masă rece, cu lumini orbitoare în ochi, cu forfotă în jur și te rogi să fi bine bebe, să fi bine și tu. Și stai. Aștepți. Vezi tot. Auzi tot, ba chiar poți simți mai mult decât ți-ai dori.

Vine însă o zi când vei ierta tot. Pe tine, pe restul. Poate vei uita și îi vei mulțumi lui Dumnezeu că ai avut șansa de a ține o minunăție în brațele tale, chiar dacă a trebuit să rămâi cu o cicatrice pe corp pentru toată viața. Important este să conștientizezi ce ai simțit și să te gândești cum să faci ca să treci peste. Credința ajută, o terapie ajută, un prieten ce știe să asculte sau chiar clipe în care să meditezi la acest lucru, singură.

Sursă foto: Aici

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s