Plânsul bebelușilor şi de ce toată lumea caută să îl oprească

Un subiect cu care m-am confruntat şi eu încă din prima clipă de viaţă a fetiței mele şi pe care, abia când a împlinit ea 3 luni jumătate, am pornit pe un drum greu spre a-l înţelege şi accepta.

De când mă tot preocupă subiectul copii şi chiar cu mult înainte, ştiam şi auzeam tot felul de poveşti despre cum se nasc bebelușii şi plâng neconsolat. Am auzit de colici, nopţi nedormite, bebeluși care plâng pentru a-şi “dresa” părinţii, devenind alintaţi dacă sunt luaţi în braţe şi tot aşa. Plânsul părea un monstru uriaș, pe care toată lumea îl detesta, evita şi “anihila” cumva. Şi cum învăţămintele cele mai “bune” sunt transmise mai departe, aşa şi eu am anihilat monstrul şi o dată cu el sentimentele copilului meu. Sună cam ciudat, aşa-i?

Da, nimeni nu spune nimic despre acest subiect. Nu multă lume ştie, realizează sau dacă aud, nu-l înţeleg. Vorbesc despre plâns şi despre cât de important este pentru bebeluşi. Şi nu doar pentru ei, ci şi pentru noi adulţii.

Fetiţa mea nu este un copil care să cauzeze prea multe probleme. Poate pentru că i-am îndeplinit orice dorinţă prompt, poate pentru că mă înţelege când îi explic diverse lucruri sau poate că aşa este ea. Sunt o persoană care funcționează pe logică, dar şi pe simţire atunci când logica nu se aplică. Am simţit că fata mea mă înţelege chiar din burtică şi încă simt asta, acum când ea are 4 luni şi 3 săptămâni. Ce nu am ştiut este că îmi învăţam copilul să tacă, că nu este important ceea ce spune şi că sentimentele ei nu au valoare pentru mine. Nu ştiam!

Am descoperit cartea “Bebelușul meu înţelege tot” a Alethei Solter. Aşa am ieşit din ceață şi am început să mă educ pe mine, încurajând copilul să plângă, să se exprime, să îmi recâştig încrederea pierdută de cea mică în mine. Vă spun nu este uşor, dar nici imposibil. Pentru cei ce nu ştiu despre ce vorbesc, am să elaborez pe scurt, însă nu înainte să vă invit să citiți cartea. Vă veţi mulţumii peste câţiva ani.

Aletha Solter ne explică cum plânsul bebelușilor are două funcţii principale: una de comunicare a unor nevoi sau factor de disconfort care necesită intervenția imediată a celui ce îngrijeşte bebelușul (alăptat, schimbat scutece etc.) şi a doua de mecanism de eliminare a stresului acumulat. Bebelușii cărora le sunt îndeplinite dorințele şi cerințele de natură fiziologică şi cu toate acestea ei continuă să plângă neconsolat, este clar că nu îşi doresc decât să fie ţinuţi în braţe, iubiţi şi ascultaţi. Aceştia au tensiuni reprimate ce trebuie eliminate, pentru a-i ajuta să se relaxeze. Pentru cei sceptici, recomand o cercetare pe subiectul cortizol (este vorba de o substanță responsabilă cu stresul), substanță ce a fost găsită după examinarea lacrimilor bebelușilor. Așadar aceştia plâng pentru a se descărca de tensiunile acumulate.

Care este povestea noastră?

Încă de când s-a născut am făcut tot ce am ştiut mai bine pentru a-mi consola copilul când plângea. O alăptam, o legănam, îi cântam, îi vorbeam, o adormeam, iar o alăptam, încercam să o fac să râdă, o alăptam deşi uneori dorea să plângă şi mai tare… ce observaţi? Practic, deşi nu îi era foame, o alăptam doar pentru a o linişti. Aletha Solter vorbeşte în cartea ei despre comportamentele de control, cum să le identificăm şi ce putem face pentru a reveni la normal. Să o luăm pe rând.

Comportamentele de control sunt ceva ce bebeluşul foloseşte pentru a se linişteşti în loc să plângă pentru a elimina stresul. Pot fi suptul degetului, al suzetei, nevoia de legănat sau orice altceva ce se manifestă în acest sens. Recomand să citiți cartea pentru o explicație mai detaliată.

Eu una nu am înţeles că fetiţa mea plângea din alte motive decât cele legate de foame sau dureri de burtică, aşa încât o alăptam pentru orice plâns. Auzisem că şi bebeluşii sunt stresați, pentru că totul este nou, prea mult pentru ei sau prea înfricoșător, aşa încât simt nevoia să plângă pentru a comunica asta părinților, însă nu ştiam că îşi pot crea dependențe pentru a se linişti. Poate veţi spune că nu este aşa rău că un bebe să învețe să facă asta, dar vă asigur că pe viitor nu veţi fi încântați de rezultat.

Şi fetiţa mea a plâns cam până la 6 săptămâni, după care a făcut-o mai rar. Ea alegea să plângă seara după ora 19:00, iar uneori plângea şi dupăamiaza. Avea reprize de circa 30-40 de minute, din ce îmi amintesc, însă nu plângea din tot sufletul, mai mult se smiorcăia. De la 3 săptămâni şi până la 6 săptămâni a plâns cam seara de seară. Era o dulce! Toată lumea o lăuda că este cuminte şi că nu plânge, ba chiar şi eu mă bucuram. După ce şi-a terminat serile de plâns, în care făceam orice să o liniștesc, a urmat o perioadă liniştită. La 3 luni a intrat în grevă suptului, timp în care a început să înlocuiască sânul cu degetul. Abia atunci am început să înţeleg că ceva nu este ok.

Nu mi-am lăsat niciodată copilul să plângă undeva singură şi am ţinut-o mereu în braţe. Lucrul pe care eu l-am făcut greşit este acela că nu am lăsat-o să plângă atunci când toate nevoile ei erau îndeplinite şi cu toate astea ea vroia să plângă.

Încă încerc să identific dacă este un singur comportament de control sau mai multe, pentru că cel mai mult foloseşte degetul pentru a-şi reprima plânsul când îi este somn. Ţin minte că după ce am aflat care era problema, fetiţa mea a avut 3 episoade de plâns zdravăn, de mi se rupea sufletul, timp în care am ţinut-o în braţe, am vorbit cu ea, explicându-i că poate plânge în siguranță, că o ascult şi că o iubesc. Mi-am cerut iertare pentru ceea ce făcusem, ba chiar am şi plâns alături de ea. Vă spun, este greu, dar de îndată ce înţelegeţi că acest lucru este benefic, veţi avea altă atitudine legată de plâns. Ţin minte cum înainte îi spuneam fetiţei mele să nu mai plângă, o legănam, o alăptam şi imitam sunete liniştitoare precum “Şşş!”. Mesajele care ajungeau la ea era că plânsul ei nu este acceptat de mine, că nu o ascult.

Aletha Solter explică cum un bebeluş care reuşeşte să se vindece de trauma naşterii şi să aibe încredere să plângă cât simte nevoie şi când simte nevoie, va deveni un adult sigur pe el, ce îşi va exprima uşor sentimentele, va avea încredere să vorbească cu părinţii lui despre lucruri mai dificile şi va fi mai puţin stresat, deci mai sănătos. Oare nu asta ne dorim pentru copii noştri? Eu da.

Cam aşa arăta articolul meu până acum o săptămână, însă am avut o revelaţie, aşa încât simţ să fac alte completări. Mi-am amintit de cum îmi promisesem eu că îmi voi asculta fetiţa şi că voi lua deciziile împreună cu aceasta. Este greu să faci asta când este vorba de un bebeluş de câteva luni, însă iată că se poate.

Cartea de care vă spuneam mai sus chiar m-a ajutat, însă nu sunt de acord cu partea în care autoarea vorbește despre comportamentele de control. Mi-am studiat, dacă pot spune aşa, fetiţa şi am înţeles că suptul degeţelului pentru ea nu este o dependenţă, ci opusul. Desigur, ea este total dependentă de mine, însă cu acest mic gest, ea mi-a demonstrat cum treptat şi în timp îşi câştigă independenţa. Are două moduri în care îşi foloseşte degeţelul: unul de explorare, când doar se joacă cu el sau cu oricare degeţel de la oricare dintre mânuţe şi de somn, când îşi alege doar degetul mare de la mâna stângă pe care îl suge. Este momentul ei în care îmi arată că acum ştie să adoarmă fără ajutor din partea mea. Este un sentiment ciudat, însă aşa este, aşadar tot ce pot face este de a-i accepta acest mod al ei de a se rebeliza la o vârstă aşa fragedă.

Recunosc că am încercat să îi scot degeţelul din gură, însă o supăram şi mai tare, i-am pus mănuși pe care le sugea până le uda, ba chiar i-am spus că nu îmi place dependenţa ei. Ce nu îmi plăcea mie de fapt? Faptul că îşi găsise un mod prin care nu mai depindea de mine. Vă spun, tot cea mică m-a făcut să înţeleg acest lucru, nu cărţile, nu sfaturile. Cu cât i-am acceptat acest gest, cu atât văd schimbări în ceea ce privește relaţia noastră. Comunicăm mai bine, iar ea este mult mai veselă. Când spun comunicăm, mă refer la eu cea care descifrez ceea ce ea îmi spune. O şi văd cum suge mai rar degeţelul şi o voi lăsa să renunțe la el atunci când vă simţi ea că este momentul. Nu este uşor. Mi-a luat aproape două luni ca să ajung să vă pot împărtăși şi vouă acest lucru.

Cât despre plâns, acum ştiu cum să reacționez la el, cum să îmi ascult copilul şi cum să îl ajut. Are momente în care doar “bombăne”, este un fel de plâns alintat, dar mai nou are şi momente mai rare cei drept în care plânge din tot sufletul, momente în care se descarcă, de circa 2-3 minute sau mai mult.

Așadar, încă o dată spun, ascultaţi şi de copii, ei ştiu mai bine ce le trebuie şi ce nu. Acesta este concluzia mea, iar eu vreau să încurajez mamele să aibe mai multă încredere în ceea ce copii lor încearcă să le comunice.

Voi cum aţi depăşit astfel de perioade? Aţi ştiu despre beneficiile plânsului? Aţi încercat vreodată să vă opriţi copilul din plâns? Copiii voştri au dezvoltat celebrele comportamente de control?

Sursă foto: Ion Angelica

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s