Plânsul bebelușilor şi de ce toată lumea caută să îl oprească

Un subiect cu care m-am confruntat şi eu încă din prima clipă de viaţă a fetiței mele şi pe care, abia când a împlinit ea 3 luni jumătate, am pornit pe un drum greu spre a-l înţelege şi accepta.

De când mă tot preocupă subiectul copii şi chiar cu mult înainte, ştiam şi auzeam tot felul de poveşti despre cum se nasc bebelușii şi plâng neconsolat. Am auzit de colici, nopţi nedormite, bebeluși care plâng pentru a-şi “dresa” părinţii, devenind alintaţi dacă sunt luaţi în braţe şi tot aşa. Plânsul părea un monstru uriaș, pe care toată lumea îl detesta, evita şi “anihila” cumva. Şi cum învăţămintele cele mai “bune” sunt transmise mai departe, aşa şi eu am anihilat monstrul şi o dată cu el sentimentele copilului meu. Sună cam ciudat, aşa-i?

Da, nimeni nu spune nimic despre acest subiect. Nu multă lume ştie, realizează sau dacă aud, nu-l înţeleg. Vorbesc despre plâns şi despre cât de important este pentru bebeluşi. Şi nu doar pentru ei, ci şi pentru noi adulţii.

Fetiţa mea nu este un copil care să cauzeze prea multe probleme. Poate pentru că i-am îndeplinit orice dorinţă prompt, poate pentru că mă înţelege când îi explic diverse lucruri sau poate că aşa este ea. Sunt o persoană care funcționează pe logică, dar şi pe simţire atunci când logica nu se aplică. Am simţit că fata mea mă înţelege chiar din burtică şi încă simt asta, acum când ea are 4 luni şi 3 săptămâni. Ce nu am ştiut este că îmi învăţam copilul să tacă, că nu este important ceea ce spune şi că sentimentele ei nu au valoare pentru mine. Nu ştiam!

Am descoperit cartea “Bebelușul meu înţelege tot” a Alethei Solter. Aşa am ieşit din ceață şi am început să mă educ pe mine, încurajând copilul să plângă, să se exprime, să îmi recâştig încrederea pierdută de cea mică în mine. Vă spun nu este uşor, dar nici imposibil. Pentru cei ce nu ştiu despre ce vorbesc, am să elaborez pe scurt, însă nu înainte să vă invit să citiți cartea. Vă veţi mulţumii peste câţiva ani.

Aletha Solter ne explică cum plânsul bebelușilor are două funcţii principale: una de comunicare a unor nevoi sau factor de disconfort care necesită intervenția imediată a celui ce îngrijeşte bebelușul (alăptat, schimbat scutece etc.) şi a doua de mecanism de eliminare a stresului acumulat. Bebelușii cărora le sunt îndeplinite dorințele şi cerințele de natură fiziologică şi cu toate acestea ei continuă să plângă neconsolat, este clar că nu îşi doresc decât să fie ţinuţi în braţe, iubiţi şi ascultaţi. Aceştia au tensiuni reprimate ce trebuie eliminate, pentru a-i ajuta să se relaxeze. Pentru cei sceptici, recomand o cercetare pe subiectul cortizol (este vorba de o substanță responsabilă cu stresul), substanță ce a fost găsită după examinarea lacrimilor bebelușilor. Așadar aceştia plâng pentru a se descărca de tensiunile acumulate.

Care este povestea noastră?

Încă de când s-a născut am făcut tot ce am ştiut mai bine pentru a-mi consola copilul când plângea. O alăptam, o legănam, îi cântam, îi vorbeam, o adormeam, iar o alăptam, încercam să o fac să râdă, o alăptam deşi uneori dorea să plângă şi mai tare… ce observaţi? Practic, deşi nu îi era foame, o alăptam doar pentru a o linişti. Aletha Solter vorbeşte în cartea ei despre comportamentele de control, cum să le identificăm şi ce putem face pentru a reveni la normal. Să o luăm pe rând.

Comportamentele de control sunt ceva ce bebeluşul foloseşte pentru a se linişteşti în loc să plângă pentru a elimina stresul. Pot fi suptul degetului, al suzetei, nevoia de legănat sau orice altceva ce se manifestă în acest sens. Recomand să citiți cartea pentru o explicație mai detaliată.

Eu una nu am înţeles că fetiţa mea plângea din alte motive decât cele legate de foame sau dureri de burtică, aşa încât o alăptam pentru orice plâns. Auzisem că şi bebeluşii sunt stresați, pentru că totul este nou, prea mult pentru ei sau prea înfricoșător, aşa încât simt nevoia să plângă pentru a comunica asta părinților, însă nu ştiam că îşi pot crea dependențe pentru a se linişti. Poate veţi spune că nu este aşa rău că un bebe să învețe să facă asta, dar vă asigur că pe viitor nu veţi fi încântați de rezultat.

Şi fetiţa mea a plâns cam până la 6 săptămâni, după care a făcut-o mai rar. Ea alegea să plângă seara după ora 19:00, iar uneori plângea şi dupăamiaza. Avea reprize de circa 30-40 de minute, din ce îmi amintesc, însă nu plângea din tot sufletul, mai mult se smiorcăia. De la 3 săptămâni şi până la 6 săptămâni a plâns cam seara de seară. Era o dulce! Toată lumea o lăuda că este cuminte şi că nu plânge, ba chiar şi eu mă bucuram. După ce şi-a terminat serile de plâns, în care făceam orice să o liniștesc, a urmat o perioadă liniştită. La 3 luni a intrat în grevă suptului, timp în care a început să înlocuiască sânul cu degetul. Abia atunci am început să înţeleg că ceva nu este ok.

Nu mi-am lăsat niciodată copilul să plângă undeva singură şi am ţinut-o mereu în braţe. Lucrul pe care eu l-am făcut greşit este acela că nu am lăsat-o să plângă atunci când toate nevoile ei erau îndeplinite şi cu toate astea ea vroia să plângă.

Încă încerc să identific dacă este un singur comportament de control sau mai multe, pentru că cel mai mult foloseşte degetul pentru a-şi reprima plânsul când îi este somn. Ţin minte că după ce am aflat care era problema, fetiţa mea a avut 3 episoade de plâns zdravăn, de mi se rupea sufletul, timp în care am ţinut-o în braţe, am vorbit cu ea, explicându-i că poate plânge în siguranță, că o ascult şi că o iubesc. Mi-am cerut iertare pentru ceea ce făcusem, ba chiar am şi plâns alături de ea. Vă spun, este greu, dar de îndată ce înţelegeţi că acest lucru este benefic, veţi avea altă atitudine legată de plâns. Ţin minte cum înainte îi spuneam fetiţei mele să nu mai plângă, o legănam, o alăptam şi imitam sunete liniştitoare precum “Şşş!”. Mesajele care ajungeau la ea era că plânsul ei nu este acceptat de mine, că nu o ascult.

Aletha Solter explică cum un bebeluş care reuşeşte să se vindece de trauma naşterii şi să aibe încredere să plângă cât simte nevoie şi când simte nevoie, va deveni un adult sigur pe el, ce îşi va exprima uşor sentimentele, va avea încredere să vorbească cu părinţii lui despre lucruri mai dificile şi va fi mai puţin stresat, deci mai sănătos. Oare nu asta ne dorim pentru copii noştri? Eu da.

Cam aşa arăta articolul meu până acum o săptămână, însă am avut o revelaţie, aşa încât simţ să fac alte completări. Mi-am amintit de cum îmi promisesem eu că îmi voi asculta fetiţa şi că voi lua deciziile împreună cu aceasta. Este greu să faci asta când este vorba de un bebeluş de câteva luni, însă iată că se poate.

Cartea de care vă spuneam mai sus chiar m-a ajutat, însă nu sunt de acord cu partea în care autoarea vorbește despre comportamentele de control. Mi-am studiat, dacă pot spune aşa, fetiţa şi am înţeles că suptul degeţelului pentru ea nu este o dependenţă, ci opusul. Desigur, ea este total dependentă de mine, însă cu acest mic gest, ea mi-a demonstrat cum treptat şi în timp îşi câştigă independenţa. Are două moduri în care îşi foloseşte degeţelul: unul de explorare, când doar se joacă cu el sau cu oricare degeţel de la oricare dintre mânuţe şi de somn, când îşi alege doar degetul mare de la mâna stângă pe care îl suge. Este momentul ei în care îmi arată că acum ştie să adoarmă fără ajutor din partea mea. Este un sentiment ciudat, însă aşa este, aşadar tot ce pot face este de a-i accepta acest mod al ei de a se rebeliza la o vârstă aşa fragedă.

Recunosc că am încercat să îi scot degeţelul din gură, însă o supăram şi mai tare, i-am pus mănuși pe care le sugea până le uda, ba chiar i-am spus că nu îmi place dependenţa ei. Ce nu îmi plăcea mie de fapt? Faptul că îşi găsise un mod prin care nu mai depindea de mine. Vă spun, tot cea mică m-a făcut să înţeleg acest lucru, nu cărţile, nu sfaturile. Cu cât i-am acceptat acest gest, cu atât văd schimbări în ceea ce privește relaţia noastră. Comunicăm mai bine, iar ea este mult mai veselă. Când spun comunicăm, mă refer la eu cea care descifrez ceea ce ea îmi spune. O şi văd cum suge mai rar degeţelul şi o voi lăsa să renunțe la el atunci când vă simţi ea că este momentul. Nu este uşor. Mi-a luat aproape două luni ca să ajung să vă pot împărtăși şi vouă acest lucru.

Cât despre plâns, acum ştiu cum să reacționez la el, cum să îmi ascult copilul şi cum să îl ajut. Are momente în care doar “bombăne”, este un fel de plâns alintat, dar mai nou are şi momente mai rare cei drept în care plânge din tot sufletul, momente în care se descarcă, de circa 2-3 minute sau mai mult.

Așadar, încă o dată spun, ascultaţi şi de copii, ei ştiu mai bine ce le trebuie şi ce nu. Acesta este concluzia mea, iar eu vreau să încurajez mamele să aibe mai multă încredere în ceea ce copii lor încearcă să le comunice.

Voi cum aţi depăşit astfel de perioade? Aţi ştiu despre beneficiile plânsului? Aţi încercat vreodată să vă opriţi copilul din plâns? Copiii voştri au dezvoltat celebrele comportamente de control?

Sursă foto: Ion Angelica

 

Sunt un părinte "denaturat"

În urma morții copilaşilor ce au suferit cu sindromul hemolitic uremic, cât şi a celor ce încă suferă în spital cu acest diagnostic, am zis: “Doamne îţi mulţumesc pentru că fetiţa mea este bine!”. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi să nu îi mai pot vedea zâmbetul frumos dimineața sau să nu o pot îmbrăţişa, spunându-i că o iubesc… Oribil!

Deşi iniţial nu am vrut să scriu nimic legat de acest subiect, m-am gândit… protestăm să dăm jos guverne, protestăm pentru măriri de salarii, vrem să păstrăm pentru viitoarele generaţii păduri, apă curată şi încercăm să nu ne lăsăm prădate comorile naţionale, dar ce facem cu toţi copiii care mor inexplicabil? Ce facem cu părinții ce suferă şi nu înţeleg de ce nu îşi mai pot strânge la piept copilașii? Ce facem cu părinţii care nu mai ştiu de care apă e bine să le dea copiilor să bea, de care brânzică să le dea să mănânce şi tot aşa? Ce facem cu toată informaţia ce circulă în mediul online?

La televizor autoritățile spun că sunt surse de dezinformare, însă nu ne lămuresc cu ce ar trebui să facem ca părinți sau de ce au murit acei copilaşi. Şi atunci, noi părinţii ce facem? Cum ne ferim copii? Noi pe cine să credem? Ce a cauzat decesul copilaşilor? Brânza, apa, portocala, vaccinurile? Totul trebuie luat în considerare de autorităţi, însă ei spun să nu ne panicăm, să avem o igienă adecvată, să spălăm bine fructele şi legumele înainte de a le da copilaşilor noştri… de parcă am fi idioți! Normal că le spălăm bine, normal că ne spălăm pe mâini şi noi şi copii… Dar hai, placa asta o tot auzim, altceva nou? Au zis că nu e de la apă, nici de la portocale… nici de la brânză… Hm! Dar de ce nu vor măcar să ia în considerare pista cu vaccinurile? De ce? Este singura pe care nu au eliminat-o corect din ecuaţie. Bebeluşii aceia au murit inexplicabil, dar nu sunt vaccinurile de vină pentru că… aşa spunem noi, dar alţi posibil vinovaţi nu avem, însă sfătuim părinții să nu creadă tot ce citesc pe internet. Serios? Ştiţi ceva dragi autorităţi? Să vă daţi cu toţii demisiile frumos că sunteți penibili. Ba nu, sunteţi criminali!

Să revin la titlul postării şi să explic de ce spun asta. Am ales să fiu un părinte “denaturat” încă de când eram însărcinată. Am ales să mă informez din cărţi ce nu se găsesc uşor sau au autori străini, am ales să mă informez şi de pe internet şi să nu cred doar ce văd la TV, am ales să nu VACCINEZ. O parte din apropiați ne tratau de parcă avem ciumă, o parte ne-a felicitat, iar cu alţii am putut discuta frumos pe acest subiect în contradictoriu sau nu, ca mai apoi să ne dea dreptate, însă i-am apreciat pentru faptul că sunt curioşi şi vor să ne înţeleagă alegerea de a nu avea încredere în vaccinuri şi în autorităţi. Însă pentru mulţi ce vor citi această postare voi rămâne, mai mult ca sigur un părinte ce se joacă cu viaţa copilului.

Da, dragii mei, sunt un părinte “denaturat”! Sunt acea mamă, iar soţul meu este acel tată, ce au ales să nu îşi imunizeze fetiţa cu toxine, cu viruşi artificial creaţi în laboratoare sau mai bine zis, am ales să nu ne imunizăm fetiţa cu o posibilă moarte. Noi am ales laptele matern, imunizarea ce s-a făcut de secole întregi pe întreg globul, dar care a fost înlocuită cu vaccinul, noi am ales să ducem copilul la aer de mare în orice anotimp, cât şi la aer de munte, noi am ales să nu ne panicăm dacă are fetiţa mucişori sau febră şi să administrăm antitermice, ci am tratat copilul cu odihnă, aer curat, dragoste şi lapte matern. Noi am ales să nu ne înfofolim fetiţa şi să o îmbrăcăm exact cum ne îmbrăcăm şi noi, am lăsat-o pe cea mică să simtă vântul, ploaia, zăpada, soarele.

Deşi avem pătuţ pentru cea mică, noi am ales să o lăsăm să doarmă cu noi şi o vom lăsa până va alege să doarmă singură, am purtat-o în braţe, în sisteme de purtare, am luat-o peste tot cu noi, mai ales eu (mall, restaurante, evenimente, parcuri, proteste…) şi când eram însărcinată cât şi după ce s-a născut. Acasă ţin o igienă moderată, înțelegând că nu îmi ajut copilul să îşi formeze o imunitate dacă dezinfectez tot timpul… să continui? Ne creștem fetiţa normal, într-un mediu normal, este perfect sănătoasă, a avut mucişori o dată, febră o dată circa 10 minute, asta dacă poate fi numită febră 37,2 luată axial. Mă uit în jurul meu şi văd diferenţe la cei ce au copii vaccinaţi şi la cei ce au ales să fie părinţi “denaturaţi”. O spun aşa pentru că ăsta este adevărul, aşa ne priviţi. Dar adevărul crud este că voi cei ce vaccinaţi vă expuneţi copii la toxine, conservanţi, viruşi modificaţi şi mai ştiu eu ce alte porcării. Voi!

Așadar, da, cred pe zi ce trece mai mult că acei copii au murit din cauza vaccinurilor şi nu pentru că eu am ales altfel pentru fetiţa mea, ci datorită autorităţilor ce nu vor să investigheze şi această pistă, pentru a o exclude cum se cuvine… pe probe nu pe încredere oarbă. Îmi rezerv acest drept, de a pune totul la îndoială când vine vorba de copilul meu și cred că toți ar trebui să facem asta.

Dacă sunteți şi voi părinţi “denaturaţi”, eu vă spun atât: “Felicitări!” şi cu riscul de a-mi pierde cititorii în urma acestei postări, vă spun atât: “În viaţă uneori pierzi, alteori câştigi. Nu afli dacă nu rişti!”.

 

Sursă foto: Ion Angelica

Coalescența labială și cum o tratăm

Ce este coalescența labială?

În general marginile cutaneo-mucoase (labiile mici) care mărginesc intrarea în vagin sunt separate, cu o deschidere evidentă între ele. La unele fetițe, labiile se unesc și blochează această deschidere parțial sau complet. Cea mai frecventă formă de obstrucție vaginală la fetițe este coalescența labiilor mici datorată aderențelor labiale. Cea mai mare îngrijorare este dată de predispoziția la infecții de tract urinar repetate.

Sursă foto: Aici

Pentru mai multe detalii recomand acest site Aici.

Care este povestea mea în legătură cu acest subiect?

Fetița mea avea 1 lună când am fost la un control de rutină la pediatru, unde am aflat că are labiile mici lipite. De atunci mă tot informez și caut soluții și cel puțin în cazul fetiței mele am găsit calea naturală pentru această problemă.

DE REŢINUT!

Acest articol nu dorește substituirea unui tratament prescris de pediatru, este doar o povestire a experienței personale.

Doamna pediatru ne-a spus că este o lipsă de estrogen în corp, că este nevoie de igienă (spălată zona cu apă călduță și uscată bine zona cu un prosop de bumbac, aerisită cât mai des și ferită de iritații și detergenți) și de o cremă cu estrogen, pentru a preveni o posibilă intervenție chirurgicală.

Nu m-ai auzisem până atunci de coalescență labială. Era ceva cu totul nou, însă am avut răbdare și am căutat peste tot informații, am întrebat alte mămici și mi-am urmărit mereu fetița să văd cum evoluează.

Ce am făcut? Până la vârsta de 6 luni am căutat să îi schimb scutecul după fiecare pipi sau caca, să o spăl cu apă călduță fără săpun sau vreun detergent decât dacă se impunea, am încercat să o las să stea cu fundulețul gol, ca zona să se poată aerisi, cât de des posibil, am căutat ca scutecele să fie cât mai naturale pentru a evita iritațiile și am început să dau zona cu ulei presat la rece de caise sau de migdale atunci când apăreau iritații, ba chiar o mămică îmi spusese că ea o dădea în zona labiilor cu ulei presat la rece după ce o spăla și usca, împotriva umezelii. Așa am și procedat.

La 6 luni fetița mea avea labiile lipite complet, însă o monitorizam mereu să mă asigur că face pipi. Făcea fără probleme. La fiecare control doamna pediatru ne reamintea că este nevoie să tratăm zona cu cremă cu estrogen ca să nu ajungem la chirurgie. Vă spun, nu este ușor să te faci că nu auzi ce spune medicul și să îți asculți instinctele, însă asta am făcut și a meritat!

De ce am refuzat crema cu estrogen? Simplu, când primesc o rețetă, caut prospectul fiecărui medicament pe internet și văd dacă are sens sau nu să le cumpăr, în funcție de ce anume găsesc la reacțiile adverse. Așa am făcut și acum. Aici găsiți prospectul la crema cu estrogen. Vă las să trageți singuri concluziile, eu una am făcut-o! Ca să nu spun că peste tot găseam forumuri unde mame disperate spuneam că sunt la a 4-a sau a 5-a intervenție chirurgicală și că problema tot revine, chiar și cu crema cu estrogen. Așa că am spus NU la tot!

În afară de faptul că labiile mici erau lipite, copilul meu evolua mai bine decât spuneau graficele, era foarte sănătoasă și vioaie, așa încât am avut tăria să aștept chiar și când labiile erau lipite complet și să caut altă soluție în detrimentul cremei cu estrogen.

Mama mea m-a ajutat și s-a interesat la medicii din Italia legat de această problemă, cât și în rândul mamelor. Acolo nu se recomandă așa ușor chirurgia ca aici, însă baza este tot această cremă cu estrogen. Mamele în Italia aveau o tehnică pe care mi-a fost, sincer, teamă să o încerc. Ele dezlipesc cu un bețișor de ureche zona, iar la unele fetițe se dezlipește fără durere sau sângerare, la unele cu durere sau sângerare. Eu nu am vrut să aflu unde se încadrează fata mea.

Am zis: „Bine, am refuzat tot: cremă cu estrogen, dezlipirea forțată a labiilor, chirurgia nici nu intra în discuție, dar ce e de făcut?”. Atunci am văzut că aveam rămas în casă uleiul bio pentru masajul perineal. Link Aici.

Acesta ajută la relaxarea perineului și îi stimulează elasticitatea. M-am uitat pe etichetă, am citit ce ingrediente conține și am văzut că este ok așa că l-am încercat. Am masat ușor zona labiilor cu acest ulei, trăgând zilnic de ele ca ușor să se întindă și să cedeze singure. Totuși nu eram mulțumită de mine. Mi-am spus: Dacă această adeziune a labiilor se datorează lipsei de estrogen în corp, atunci cum să fac, ce să mănânc sau să beau ca fetița mea să primească estrogen prin laptele meu? Iar m-am pus pe căutat și am găsit soluția: SOYA.

Am început să beau lapte de soya bio și să masez ușor zona cu acel ulei și pot spune că într-o săptămână i s-au dezlipit treptat labiile, până la jumătate. Deci se poate și altfel. Este nevoie de multă informație, răbdare și dragoste pentru copii noștri.

Acum fetița mea are aproape 8 luni și are labiile aproape dezlipite, iar eu urmez același „tratament”. Ce e drept, la început beam zilnic lapte de soya, acum o dată pe săptămână, iar uleiul nu îl mai aplic așa des.

Voi v-ați confruntat cu coalescență labială? Cum ați trata-o? Dacă nu, ați mai auzit până acum de această problemă? Vă rog să îmi lăsați mai jos impresiile voastre legate de acest articol.

Păpuşile Oanei Dumitru. Un om minunat cu mâini de aur

Am intrat liniştită pe Facebook să văd ultimele noutăți când dintr-o dată văd o invitație către o pagină. Curiozitatea m-a împins să văd despre ce este vorba. Am rămas plăcut surprinsă să văd că există cineva care poate crea aşa ceva: păpuşi handmade. Pe loc m-am gândit că trebuie să aflu mai multe despre persoana cu mâini de aur, care face asemenea minunății.

Sursă foto: Oana Dumitru

Așadar i-am scris şi mi-a răspuns. Aşa a luat naştere acest interviu. De ce? Simplu, pentru că îmi doresc mai mult pentru fetiţa mea decât “Made in China”. Vreau să ajut cum pot micii antreprenori români care se străduiesc şi care se înhamă la luptă cu giganţii. Vreau să am o alternativă pentru fetiţa mea la tot ce este nociv. Aşa a luat naştere mica mea campanie Nu “made in China!”.

Vă invit să citiți interviul cu Oana Dumitru, proprietara micii afaceri cu păpuşi croşetate numită “Handmade by Oana Dumitru”.

Angelica Ion: Cum a început totul? De unde a plecat ideea? Cine a fost muza ta?
Oana Dumitru: Totul a început în primele luni după naşterea fetiţei mele. Voiam să fac ceva pentru ea, să exprim fizic dragostea de mamă, dar în acelaşi timp să fie ceva din materiale sigure pentru ea. Aşa au apărut încet, încet primele jucării de ronţăit, apoi păpuşile de suflet, cum le numesc eu. Când am terminat de croşetat prima păpuşă, am fost atât de încântată de ea, de sentimentele pe care le crează în sufletul unui părinte, încât trebuia să fac ceva şi pentru celelalte mămici care doresc ceva unicat şi sănătos pentru copilaşi, dar şi pentru sufletul lor de mame.
Angelica I.: Ai făcut un curs special pentru ceea ce faci tu? Sau te-a învăţat vreo bunică?
Oana D.: Nu ştiam să croşetez. Am învăţat uşor, uşor de pe internet. Cu multă practică am reuşit. Aveam un bebeluş care dormea numai în braţele mele. Trebuia să fac ceva cu mintea şi mâinile în acele ore.
Angelica I.: De cât timp faci ceea ce faci şi cum se numeşte ceea ce faci tu?
Oana D.: Ceea ce fac eu de aproape 6 luni se numeşte croşetat. Sunt diverse tehnici de croşetat. E mai mult o matematică aplicată.
Angelica I.: Eşti în competiție directă cu “Made in China”. Ce părere ai despre asta?
Oana D.: Made in China… tocmai asta am vrut să schimb pentru fetiţa mea. Am vrut ceva sănătos în primul rând, ceva sigur de ronţăit. Bineînţeles că preţul este mai mare decât o simplă jucărie de pluş. Asta datorită faptului că eu lucrez fiecare detaliu manual, în funcţie de preferinţele clientului. Este mult de muncă, însă fiecare păpuşică o fac cu dragoste şi pun în ele o parte din sufletul meu. Este o jucărie de suflet pentru suflet.. aici este diferenţa.
Angelica I.: Ok, dar unde este limita ta? Este ceva ce nu şti să faci cu mâinile tale? Întreb asta pentru că rămân uimită când mă uit pe pagina ta.
Oana D.: Se poate face orice din croşetă. Am multe idei şi proiecte. Timp să am să pot să transpun fizic.
Angelica I.: Facem un exercițiu de imaginație. Să spunem că vreau să comand o păpușică pentru fetiţa mea. Să fie pisicuţă şi roz cu alb. În cât timp este gata şi cât mă costă? Cum stabilești prețul?
Oana D.: Preţul unei păpuşi cu un bebeluş este aproximativ 150 lei. În funcţie de comandă, detalii extra şi numărul păpuşilor (de exemplu: o familie – mama + tata + copilaşi) preţul diferă. Durează în jur de 5 zile, mai mult sau mai puţin, în funcţie de câte comenzi am şi câte detalii necesită.
Angelica I.: Bun, dar ai o fetiţa de 7 luni, care presupun că vrea să mişune peste tot. Cum faci faţă comenzilor?
Oana D.: Hehe… da. Încearcă să se ridice acum, e tare curioasă şi roade tot. Fiind foarte ataşată de mine (încă doarme în braţe). În timp ce doarme pot face asta. Încerc să combin părinţeala cu croşetatul, iar pe măsură ce creşte mă inspiră mai mult să creez lucruri noi. De obicei persoanele care comandă ştiu ce înseamnă un obiect handmade pe comandă şi cât timp necesită. Iar câteva zile, maxim o săptămână eu zic că merită aşteptarea.
Angelica I.: Sigur. Cu ce te ocupai până să devii mămică?
Oana D.: Din copilărie am cochetat cu arta, cu frumosul, urmând şcoli de artă. Până să devin mămică am fost chimist (şi chimia e tot o artă).
Angelica I.: Frumos spus! Privind în viitor, cum vezi ceea ce faci acum? Te gândeşti la un atelier? La un magazin online? Cum ţi-ar place să evolueze această mică afacere?
Oana D.: M-aş bucura tare mult să ia amploare acest proiect, să devină un magazin online, să pot implica mai mulţi oameni frumoşi şi să aduc multe zâmbete şi clipe de fericire cât mai multor copilaşi şi părinţi.
Angelica I.: Mult succes!
Oana D.: Mulţumesc!

Pentru mine a fost dragoste la prima vedere, deşi încă nu am achiziționat o păpușică croşetată, însă o voi face când va mai creşte fetiţa mea. Cei ce vor să achiziționeze o păpușă marca Oana Dumitru o pot face Aici .

Surse foto: Oana Dumitru

8 lucruri pe care să le ai în gentuţa celui mic în zilele caniculare

Zilele acestea a fost avertizare de caniculă, aşa încât deşi ne dorim mult să ieşim afară cu cei mici, trebuie să ne ferim cât de mult putem de ultraviolete. Ce putem face? Eu una am întocmit o listă cu ce nu trebuie să lipsească din geanta lui bebe în aceste zile.

  1. Apa este sfântă dacă vorbim de bebe peste 6 luni. Nu ceiuţ, nu suculeţ (astea se dau şi ele dar la momentul lor). Dacă bebe este  alăptat, atunci se poate da sân la fel de bine.
  2. Pălăriuţă/şepcuţă (asta dacă bebe o acceptă). Eu, când nu doreşte fetiţa mea pălăriuţă, fie o ţin la umbră, fie o pun în cărucior, unde are parasolar şi am grijă să o scot la aer până în ora 10:00 sau după ora 18:00. În rest, în casă la aerul condiţionat.
  3. Ulei presat la rece de morcov pentru protecţia solară (are un UV ridicat) sau o cremă bio cu UV ridicat. În general am grijă să o dau cu ulei înainte să ieşim din casă, însă dacă folosiți ulei presat la rece din morcov, aveţi grijă căci va păta hăinuţele.
  4. Dacă aveţi un bebe pofticios, aveţi mereu o gustărică cu voi. Ceva uşor şi gustos precum un măr sau un fruct de sezon.
  5. Hăinuţe de schimb în cazul în care cel mic transpiră mult, iar hăinuţele să fie din material care să absoarbă transpiraţia, precum bumbac, in.
  6. Cât mai puţine haine pe bebe şi ceva uşor şi natural care să lase pielea piciorului să respire pentru încălțăminte. Recomand Tikki ca şi marcă de încălțări sau desculţ dacă locul permite. Supraîncălzirea este foarte periculoasă!
  7. Un evantai sau ceva cu care să îi puteți face puţin vânt, dacă sunteţi undeva unde este cald şi nu adie vântul.
  8. Apa termală este opţională (pentru bebeluşii care se irită repede), deşi este un mod uşor de a răcori orice bebeluş.

Aş mai adăuga şi evitarea orelor de vârf în zilele de caniculă 14:00-16:00, însă dacă este musai să ieşiţi cu bebe, să aveţi grijă să fie răcorit cu puţină apă pe căpşor, mâini şi pe unde credeţi de cuviință, să fie dat cu ulei de protecţie solară şi să aibe ceva pe cap.

Atenţie! Acestea sunt sfaturi pur personale.

Voi ce mai luaţi cu voi în gentuţă zilele acestea?

Sursă foto: AICI

Când simţi că nu mai poţi, dar mai găseşti un strop de răbdare

Simt asta de multe ori. Când cea mică se născuse şi stătea cu orele a sân, iar duşul meu dura 5 minute sau nu apucam să îl fac decât în reprize. Când vreau să o schimb de scutec, iar ea are grijă să îmi spună în modul ei propriu şi personal că nu vrea să îi pun scutec curat, că ar prefera să o ia de-a buşilea prin casă precum Eva în grădina Edenului.

Când îi dau să mănânce ceva care îi gâdilă imaginaţia şi curiozitatea să vadă ce se întâmplă dacă: mânjeşte scaunul şi măsuţa, hăinuţele ei, să arunce pe jos, să spargă ceva, să pună mânuţele murdare pe pereţi “to finger paint”. Chiar şi când se duce ţintă la dressing pentru a-şi face inventarul la hăinuţe, jucării şi încălțări. “Da mami, tot atâtea bluziţe am şi azi, tot aceleași încălțări, păpușa mea este la fel de ciufulită.”, după care lasă totul pe jos, eu fiind nevoită să strâng toate lucrurile de pe jos, nu de alta dar locul este mic şi efectiv nu am avea pe unde să ne mișcăm.

Cum sunt la sfârşit de zi? Uneori cad lată, alteori sunt exact “mombie”, adică acea mămică care se bucură că i-a adormit bebeluşul pentru a face orice nu poate face când acesta este treaz, deşi este trecut de ora 12 noaptea.

Cum rezist? Fac ce făceam şi când lucram la grădiniță ca profesor de limba engleză, mă pun în locul celui din faţa mea. Dacă la muncă mă gândeam fie că e doar un copil care are o zi mai proastă şi îi este dor de mama lui, fie mă gândeam să îmi păstrez răbdarea pentru că nici mie nu mi-ar fi plăcut să am o profesoară nervoasă pentru copilul meu, aşa şi cu cea mică, mă gândesc că nici ei nu îi este uşor. Este mică şi se străduie să descopere această lume mult prea mare pentru ea, aşadar nu poate să se gândească şi la confortul meu.

Uşor în teorie, greu în practică! Tot ce vreau să spun este că şi atunci când suntem foarte obosite, irascibile, nemâncate, nedormite şi pur şi simplu puse pe pocnit pe cineva, ar trebui să încercăm să ne găsim în adâncul adâncului nostru acea ultimă picătură de răbdare pentru copii noştri. Merită!

Voi cum reuşiţi să vă păstraţi răbdarea în situațiile limită?

Sursă foto: Ion Angelica

Am “re-născut”! Poveste naştere

A re-naşte= a te naşte a doua oară, după părerea mea, după un eveniment care îţi schimbă viaţa. O mamă re-naşte alături de copilul ei, când devine varianta ei cea mai bună.

Sursă foto: AICI

Am ţinut mult să încep articolul cu această definiţie, pentru că aşa am simţit eu când fetiţa mea a venit pe lume.

S-a întâmplat undeva toamna, după 41 de săptămâni şi 3 zile de aşteptare. A fost cel mai frumos cadou pe care mi l-am dorit şi pe care l-am aşteptat cu nerăbdare. O fetiţă de 51 de cm şi 3610 kg. A venit pe lume cu cel mai frumos plânset, ochişori şi cu o poftă extraordinară de viaţă. Asta am simţit! Şi aşa este! Un copil care s-a calmat imediat ce au adus-o lângă faţa mea. Acela a fost momentul în care mi-a spus “Mama” prima oară, printr-un simplu gest, m-a sărutat cu guriţa ei pe obraz. Am alăptat-o după 5 ore în care am stat în postoperatot, aşteptând-o să fie adusă. A supt frumos din prima clipă, nu am făcut furia laptelui (am întâmpinat şi eu mici greutăţi), alăptez şi acum, iar cea mică are 9 luni şi jumătate.

La clinică am ajuns cu dilataţie 2, cu contracții la 5 minute regulate. Acolo contracţiile mi s-au rărit, după ce am fost consultată şi după ce am completat contracte. Nu mai erau la 5 minute, ci la 10. Aşa că am fost dusă în sala de naşteri, unde mi-au făcut un test de stres. Contracţiile erau intense, dar rare. De aici, am fost dusă în sala unde doream să nasc. Era un loc frumos, ca la hotel.

A urmat travaliul, care a fost magic. Am stat cu soţul meu care m-a sprijinit fizic şi moral. Făcusem cursurile Lamaze amândoi, aşa încât ştiam ce urma. Am aţipit între contracţii, am făcut mişcare, am dansat lent, am făcut duş şi am aşteptat să vină marele moment. Din când în când eram vizitată de moaşă, care îmi spunea cât de dilatată sunt şi când va crede că voi naşte. Trebuie să precizez că am venit la clinică cu plan de naştere, doream să nasc natural, fără oxitocină, epidurală, doream să nasc în apă, într-un mediu ca acasă, să mi se pună copilul pe piept imediat după expulzie şi să nu îi taie imediat cordonul ombilical. Doream să am ora magică, piele pe piele… Așa a și fost. Am avut un travaliu nemedicalizat. Tot ce am primit a fost o doză de vitamine. Am avut dureri? Da, însă îmi amintesc cum le-am manageriat frumos, am respirat pe contracții așa cum am învățat la cursurile Lamaze. A ajutat mult.

După 2 zile de pretravaliu şi 18 ore de travaliu, am ajuns la dilataţie 10, am intrat în piscina cu apă caldă şi mi-au spus să împing. Am încercat şi încercat, însă mi s-a spus că nu împing bine. Trebuie să spun că în acele momente simţeam doar că nu fac ceva bine şi nu mă mai gândeam la ce învăţasem la cursuri, altfel mi-aş fi dat seama unde era greşeala (încă nu era momentul să împing, pentru că nu simțeam să fac asta şi m-am forţat). Am avut o membrană care nu îi permitea copilaşului să avanseze. Moaşa a încercat să mă ajute şi cumva prin tuşeu, să dea la o parte membrana ca bebe să avanseze. În zadar!

La un moment dat, a venit şi doctorul meu şi a încercat şi el să facă același lucru. Acela a fost momentul în care ceva s-a întâmplat. Brusc tremuram toată, spuneam că îmi este frig, nu m-ai puteam respira bine, bătăile inimii lui bebe scădeau. M-au învelit, mi-au dat vitamine şi au aşteptat să îmi revin 1 minut. Fără vreun efect. Atunci mi s-a spus că vor pregăti sala şi că mă vor cezaria. Pe de o parte am simţit că pierd controlul, pe de altă parte am simţit o ușurare. Ştiam că deşi nu era ce îmi doream, bebe era pe măini bune şi că urma să o întâlnesc sănătoasă.

Eu în continuare nu îmi reveneam. Eram pe masa de operaţie, tremuram, aveam contracţii, mi-au făcut anestezia şi au început să opereze. Nu ştiu dacă are sens să povestesc ce s-a întâmplat. Pot spune doar atât: Nu am mai respirat cum trebuie, m-am panicat, de aici şi bătăile lui bebe care au scăzut, practic am cedat controlul cadrelor medicale… Este bine? Este rău? Nu ştiu. Ştiu doar că sunt o mămică norocoasă, care are un copil sănătos, ştiu că la câteva ore după cezariană eu m-am ridicat din pat, că a doua zi am fost hotărâtă să fac mișcare ca să îmi revin pentru a mă putea ocupa de bebe. Asta am făcut. Am acceptat minimul de ajutor. Alături de soţul meu, m-am ocupat de cea mică şi de atunci suntem o familie frumoasă.

Am stat 3 zile în clinică, unde am acceptat minimul de pastile, lapte praf și alte sfaturi necerute. Știam ce îmi doream. Citisem și mă pregătisem 9 luni pentru clipa aceea în care ajungeam acasă cu bebe. Da, m-am descurcat, însă m-au ajutat și cei dragi mie, cărora le mulțumesc mult.

Nu am avut naşterea mult visată, m-am simţit vinovată, m-am iertat într-un fel şi am trecut peste, pentru că am înţeles că nu pot rămâne ancorată în acel moment. Aveam un bebe în braţe care depindea de mine şi pentru care am lăsat totul în urmă. Conta doar prezentul şi ce puteam face atunci. Asta este ce am învăţat eu. Asta recomand tuturor mamelor.

Zilnic simt cum nașterea fetiței mele m-a schimbat, cum din acea zi totul a căpătat sens, cum tot ce altădată mi se părea gri, azi este roz și cum zilnic scoate tot ce este mai bun din mine. Dau totul pentru ea și ca orice părinte îmi doresc să aibe și ce nu am avut eu la vârsta ei.

Dragele mele, voi ați “re-născut”?

Intrusul meselor din familie. Telefonul mobil

Văd din ce în ce mai multe familii care fie nu mai apucă să mănânce împreună din diverse motive (program diferit de muncă, apar copii etc.), fie o fac, însă alături de un musafir. Cine este acesta? Dragul şi mult folositorul telefon mobil.

Sursă foto: Aici

Îl luăm peste tot cu noi: în vacanţe pentru a ne face amintiri, pentru a ne ghida prin GPS, pentru a comunica cu ceilalți, îl luăm la muncă pentru a ne petrece pauzele butonându-l intens pentru a scrie un sms sau dând un ochi rapid pe Facebook. Îl luăm cu noi şi la toaletă, înlocuind clasicele cărţi sau integrame, pentru a face timpul să treacă mai uşor şi mai plăcut. Eu şi la subsol dacă plec îl iau cu mine pentru lanternă sau în cazul în care trebuie să anunţ pe cineva că m-am blocat pe acolo. Este folositor, clar! Ne ajută să aflăm cam orice repede cu ajutorul unui click pe Google, fără a mai face efortul de a deschide calculatorul. Cu un click putem vinde sau cumpăra ceva. Ne ajută! Dar când devine intrusul meselor în familie? Atunci ne este de folos?

Este tentant să fi multifuncțional în zilele noastre. Să poţi găti mâncarea de prânz şi să vorbești la telefon cu un vecin, ba chiar să uzi florile şi să îţi hrăneşti copilul şi pisica. Nu înseamnă că dacă eşti multifuncțional faci lucrurile mai bine, însă când eşti foarte ocupat reuşeşti să fi eficient. Şi eu o fac de multe ori, însă la sfârşit de zi nu sunt foarte mulţumită. Simt că am acoperit o arie mai largă de sarcini, dar nu am apucat să mă bucur prea mult de ele.

Ca să nu mă abat prea mult de la subiect, cam asta vreau să spun şi cu telefonul. Da, îl aducem la masa pe care o luăm cu familia şi da, mâncăm în timp ce butonăm telefonul şi aflăm ultimele știri despre ce ştiu eu ce alt atentat din Franța, însă nu putem spune că ne bucurăm să petrecem timpul acela savurând o mâncare bună alături de cei dragi. Viaţa agitată pe care o trăim foarte mulţi dintre noi, ne face ca la sfârşit de zi, să ne strângem în jurul mesei şi să povestim fiecare ce a făcut, cum se simte, ce probleme are sau ce veşti bune are.

Sunt câteva persoane ca mine, care au un simţ foarte dezvoltat când vine vorba de o schimbare care nu aduce cu ea lucruri bune, iar în acele momente preferăm să avertizăm. Ţinem la cei dragi nouă şi la timpul petrecut cu aceştia, pentru că vrem să fie de calitate. Așadar, vă întreb, merită să lăsăm intrusul să ne strice mesele în familie?

Este un copil prea “stricător”!

Oare de câte ori nu am auzit la cineva această afirmație? Eu una o aud destul de des, în special la bunici la locurile de joacă, însă nici mamele nu fac excepție.

De multe ori etichetăm copilul ca fiind prea “stricător”, dar poate în spatele tendințelor lui de a strica ceva, se ascunde o anxietate, o frică, frustrări sau alte stări pe care părinţii ori nu le cunosc ori nu sunt pregătiți să le accepte. Copilul poate fi supărat pe un frate sau o soră şi doreşte să se manifeste într-un fel, să îşi descarce furia sau dacă vorbim de un copil mai mare, acesta poate chiar să se răzbune, stricând jucăria preferată a celui/celei ce l-a supărat.

Sursă foto: Ion Angelica

Un alt motiv este curiozitatea. Acel copil poate fi extrem de curios şi în dorinţa lui de a demonta o maşinuţă pentru a vedea ce are în interior şi ce o face să meargă singură, nu îşi va aminti cum să o monteze la loc.

Dar hai să încercăm să ne punem în “pantofii” copilului şi să vedem lumea prin ochii lui pentru câteva secunde.

“Tocmai ce am primit o jucărie nouă. Este un căţel care se mişcă singur. Wow! Ce cadou minunat! Ce îmi place cum latră şi se mişcă singur. Hopa! A căzut căţelul şi a ajuns cu lăbuţele în sus. Dar ce e asta? Aici a pus tati bateriile. Oare de aici se produce toată magia? Cum au făcut căţelul ăsta să latre?
(După 10 minute)
Opa! Cum fac să îi pun căţelului capul la loc? Şi bateriile, oare, aici intrau? De ce nu mai latră? Dar de ce mă cerţi? Eu am vrut să aflu cum face de latră. De ce nu mai latră? Îl faci, te rog, să latre?”

Nu ştiu sigur dacă exact aşa ar gândi un copil, însă sigur ar fi curios şi sigur mânat de curiozitate ar face multe lucruri cu care noi nu suntem mereu de acord. Mai ştiu sigur un lucru: copii nu trebuie certaţi şi etichetaţi ca fiind prea “stricători” doar pentru că îşi doresc să descopere, să învețe. Îi lăsăm de o parte pe copii mai mari care pot fi capabili de mici răutăți. Aceia au alte probleme. Eu mă refer la prichindeii care abia au început să meargă şi tot ce le iese în cale este bun de băgat în gură, de lovit cu piciorul, de aruncat pe jos, de trântit, iar lista continuă.

Cum poate înţelege un copil aşa mic că obiectele de pe masă cad pe jos şi se sparg, dacă el nu vede asta cu ochii lui şi dacă nu o face chiar el, de câteva ori bune, căci şi noi citim o poezie de vreo 10 ori până reuşim să o memorăm, nu?

Tot ce îmi doresc să spun este că trebuie să fim empatici şi să le explicăm copiilor la orice vârstă ce consecințe implică ceea ce doresc ei să facă. Spre exemplu, dacă un copil mic vrea să se joace cu un pahar de sticlă, i se va explica că dacă acesta va cădea, se va sparge şi va risca să se taie cu cioburile. Copii la orice vârstă au o mare capacitate de înţelegere, trebuie doar să avem răbdare cu ei şi să le dăm posibilitatea să vadă cu ochii lor ce se întâmplă dacă…

Un alt lucru care mă supără pe mine la etichetări, sunt sentimentele copilului. Să nu uităm cât de tare dureau cuvintele ce veneau către noi de la părinţii noştri, când eram la fel de mici. Suntem totul pentru ei, noi părinții, iar ei iau ca atare tot ce le spunem noi, inclusiv că sunt rău pentru că stric jucăria. Este rău să fi curios. Oare asta ne dorim? Eu zic să mai reflectăm puţin.

Lăsaţi, deci, copii să se dezvolte armonios, să descopere lumea, să mai strice şi jucării pentru a învăţa, pentru că fiecare etapă de dezvoltare are momentele ei: plăcute şi mai puţin plăcute. Nu uitaţi, însă, să ascundeţi obiectele periculoase precum forfecuţa de unghii, cuţitul de bucătărie sau bricheta de aprins aragazul. În rest, multă răbdare vă urez!

Voi, dragii mei, cum aţi manageriat această etapă?

Impedimentul vacanţelor: hrana bebeluşilor

Scriu acest articol din propria experiență, proaspătă de altfel.

Am fost cu familia mea în Munţii Parâng, unde ne-am relaxat, odihnit, am mâncat, dar am şi cutreierat pe munţi şi văi. Trebuie să spun că înainte, dar şi după ce m-am întors din vacanţă toate prietenele mă întrebau cum m-am descurcat cu mâncarea pentru cea mică. Toate presupuneau că m-am cazat la vreo cabană cu bucătărie proprie, unde am gătit de zor tot felul de preparate delicioase pentru bebelușa mea de 10 luni.

Ei bine, deşi sunt cunoscută pentru faptul că am grijă ce îi dau micuţei să mănânce, am ales să mă relaxez puţin şi să o las să mai încalce regulile, că na, altfel nu ar fi vacanţă.
De aici şi ideea mea să scriu acest articol, cu gândul de a încuraja proaspeţii părinţi, să plece liniştiţi în vacanţe, pentru că se poate. Am făcut-o şi când avea cea mică 5 luni (în luna februarie), am făcut-o şi la 10 luni (în luna iulie).

Cum m-am descurcat?
Pentru drum am pregătit o salată de avocado, câteva brioşe dulci, am luat şi câteva fructe deja spălate şi tăiate (puse în caserole), porumb fiert şi apă. Am băgat totul în geanta frigorifică şi am pornit la drum.

Acolo am stat la o cabană pe munte cu un peisaj minunat, înconjurată de râuri şi mulţi brazi. Semnal la telefon nu aveau, însă un restaurant, da.

Dimineața, cea mică mânca, fie iaurt cumpărat de la producători locali, fie fructe, fie omletă simplă făcută de doamnele de la bucătărie(pe care le rugam să nu adauge sare sau alte mirodenii) .

La prânz comandam pentru ea un piept de pui făcut la grătar cu cartofi la cuptor sau fierţi, păstrăv la grătar, ciuperci, legume, mămăligă cu brânză dulce şi smântână. Totul era mereu proaspăt şi fără sare.

Seara mânca mai lejer şi mai puţin, aşa încât fie îi preparam fulgi de mei cu lapte matern, fie o legumă proaspătă, sau un fruct.

Pentru că ne cazasem la o cabană destul de izolată, erau zile în care ne duceam să cumpărăm fructe, iaurt, pâine, etc.. Tot ce nu găseam la restaurantul cabanei. Fructe culegeam şi din pădure când mergeam în mici drumeții pe munte: zmeură şi frăguţe. Apa o aveam imediat lângă cabană, unde se afla un izvor ce fusese testat şi era foarte bun pentru băut.

Să nu vă închipuiţi acum că totul a fost roz şi că a mea copilă a mâncat doar lucruri bio, fără sare şi zahăr. Gustările între mese erau în general de fructe, însă uneori îi mai dădeam şi biscuiți dietetici sau napolitane dietetice, deoarece ne vedea pe noi că mâncam ceva interzis şi cerea. Aşa încât a trebuit să găsim o alternativă la biscuiții noştri plini de zahăr, ajutându-ne de ce se găsea în cel mai apropiat oraş.

Erau zile când nu se apuca să mănânce până nu îi dădeam şi ei o bucăţică de pâine, care ştim că se face cu sare. Însă după cum am spus, eram în vacanţă, aşa încât am făcut o excepție.

Mi-ar plăcea mult dacă mi-aţi povesti voi cum v-aţi descurcat cu cei mici în vacanţe, în special cu mâncărica.

Dacă v-a plăcut acest articol, nu uitaţi să daţi un like şi un share pe Facebook. Mulţumesc!

Sursă foto: Ion Angelica