Poveste: greva suptului

Simțeam că fetița mea va trece printr-o schimbare, parcă ceva în suflet deja mă pregătea, iar creierul intra ușor, ușor pe modelul PANICĂ GENERALĂ!

De ce spun asta? Simplu, încă după ce ne-am trezit fata mea era cu degetul în gură, așa că mi-am spus: “Îi este foame!”. Bucuroasă, am schimbat-o am vorbit cu ea și am luat poziția de alăptat. Ce să vezi? Protest în toată regula. Orice încercam, primeam doar refuzuri categorice, fără loc de negocieri. Am zis: “Este clar, se juca cu degetul pentru că își explorează corpul și dacă refuză sânul nu îi este foame”. M-am simțit cam dezamăgită pentru că în general îi citeam bine semnele de foame și tocmai din acest motiv, nu îmi refuza sânul.

A doua zi la fel, a treia zi la fel… și deja nu mi-a luat mult să realizez cu ce mă confrunt. Iniţial nu m-am panicat. Am căutat diverse poziţii de alăptat, am alăptat când era semi adormită, am alăptat noaptea (de am cedat fizic), am alăptat oricând era dispusă să accepte sânul. Am ţinut-o aşa o lună.

Nu am forţat-o nici o secundă când nu a dorit să sugă. Am citi cum că după 3 luni copii sunt mai uşor de distrat de la sân, sunt mai curioşi, văd mai bine, au atât de multe locuri de explorat şi atât de multe lucruri îşi doresc să facă, încât nu mai au timp şi răbdare să stea la sân, aşa cum o făceau până atunci.

Eu am un copil care se dezvoltă foarte frumos, care ia bine în greutate (cel puţin până la 3 luni), este vesel, comunicativ. În afară de greutate şi de suptul degetului, alt motiv nu aveam de îngrijorare.

Legat de greutate, era şi dificil să ne dăm seama cât lua pe zi, pentru că nu mai stătea cuminte pe cântar şi chiar şi înfăşată tot nu aveam certitudinea că arată bine cântarul nostru electronic. Am renunțat să o mai cântărim.

Grevă fetei s-a declanşat fie de la gingii, pentru că devenise uşor nervoasă şi ducea totul la guriţă de parcă o mâncau, fie este ceva emoţional. Citisem în multe cărţi cum stările mamei se transmit prin lapte şi nu numai. Copii sunt ca un burete şi absorb tot… informaţii, stări etc. Adevărul este că eram foarte stresată din cauza cuiva şi nu reușeam să îmi revin.

La un moment dat mi-a spus cineva că o grevă care durează atât de mult, sigur este legată de un fren. Acesta a fost momentul în care am intrat în panică, pentru că ştiam ce implică asta şi îmi doream enorm să se fi înşelat acea doamnă. Noi verificasem copilul de fren, însă am înţeles că ar fi şi cazuri în care frenul nu se depistează când bebelușul este mic, ci abia pe la 3 luni. Nu a fost cazul nostru, aşa că am căutat în continuare ce anume a declanşat această grevă.

Acum am depăşit greva. Suntem la puseu. Cea mică parcă este schimbată: mănâncă altfel, îmi comunică altfel nevoile ei şi categoric nu vrea la nimeni decât la mine sau la tatăl ei. Când îi este foame începe să îşi sugă buza de jos în loc de deget şi când termină de mâncat fie cere şi celălalt sân, fie se întoarce şi se uită la mine zâmbind de parcă mi-ar spune: “Mulţumesc! Acum sunt fericită!”. Cu degetul însă se mai joacă şi îi place să adoarmă cu el.

Am citit pe NMG (Noua medicină germanică) cum că un copil intră în grevă dacă are loc o schimbare. Adevărul este că fix de la 3 luni când a intrat în grevă nu a mai dorit să meargă la nimeni în braţe, iar dacă o dădeam din braţe fără să îi explic plângea şi devenea morocănoasă, agitată şi nervoasă. Tot cei de la NMG spun că puseul de creştere este perioada în care aceştia se vindecă, perioadă ce la noi a venit la 4 luni când s-a încheiat greva, când au luat sfârșit toate stările mele ciudate şi când nu am mai dat-o din braţe fără să îi explic înainte sau să o întreb dacă îşi doreşte asta.

La ultimul control pe care l-am făcut la pediatru mi-a spus că aceste schimbări sunt perfect normale, că este vorba de frica de abandon şi că fata mea da, se pregătește şi pentru primul ei dinţişor.

Aşadar greva fetei s-a declanşat pe fond emoţional, dar şi din cauza dinţişorilor. Pentru mine, cât şi pentru familia mea, această perioadă a fost benefică. Am stat mai mult împreună şi ne-a reconectat. Sunt mai liniştită acum şi mult mai încrezătoare.

Cum a fost pentru voi această perioadă şi la ce vârstă?

Sursă foto: Ion Angelica

Am 8 luni şi sunt un bebe tare ocupat

Deschid ochii mari şi văd chipul ei zâmbind la mine. Este mama. O trezesc cu același zgomot ce o amuză mereu: băşinuţe. Mă pune la oliţă şi îmi fac treaba temeinic. O! Ce bine mă simt! În fiecare dimineață sunt tratată regeşte. Acum îmi face un duş scurt şi sunt gata să mănânc.

Oare ce am în meniu în această dimineață? Are mama grijă să îmi spună. Ea mă tot întreabă: ” Vrei banană sau măr?” Of! Părinţii aceştia… cum îi educi aşa îi ai. Oare nu a înţeles nici până acum că vreau să gust din tot ce prind? Sunt o mică exploratoare. Vreau şi măr şi banană, dar şi ghiveciul cu busuioc arată gustos. Ah! Primesc un măr decojit în care îmi place să îmi înfig cei 3 dinţişori şi gingiile care mă mănâncă rău!

Gata masa! Acum vreau să mă joc. Mă agit temeinic şi mama vine să mă ia de la masă. În sfârșit pe jos! Ah! Vreau să alerg! Uite jucăriile.. ăăă… uite hăinuţele mele… Dar de ce această privire mami? Uite ce frumos am aruncat hainele mele pe jos! Acum vreau să ronţăi pantofiorul meu. Este moale şi… Ah! Uite alte hăinuţe. Buf! Pe jos cu ele. Hi! Hi! Mă distrez aşa bine! Ma-ma-ma! Ba-ba-baaaa! Da! Sunt aşa fericită! Uite şi cărticica mea cu animăluţe. Mami îmi explică cum face căţelul. Ea zice: “Ham!”, eu zic: Am! Am! Ce mult îmi place să imit sunetele animalelor cu mami. Stai mami, nu da pagina, mai arată-mi o dată care este căţelul şi spune-mi ce sunete scoate. Ooo! Dar ce se întâmplă? Mi se închid ochișorii şi vreau să mă întind pe jos. Simt ceva moale şi mirosul este familiar. Este lăptic de la sânul mamei mele. Mmmm! Asta da gustare înainte de somnic.

Mama! M-am trezit şi nu te-ai prins că vreau să fac pipi, aşa că am făcut pe mine. Trebuie să mă schimbi. Repede! Mă aşteaptă o casă de explorat. Nuuuu! Nu mă pune pe spate! Nu vreau pe spate! Tu chiar nu poţi învăţa să pui scutecul cât timp îmi văd eu de ale mele? Greu, mami, greu înveţi!

Gata! Libertate! Vreau să ajung la maşinuţa mea. Ah! Picioarele astea! Oare de ce tot cad şi nu pot merge ca mami şi tati? Tati? Îmi este dor de tati. Să îl caut. Ba-ba! Baabaaaa! Unde eşti? Ooo, uite toba! Bam! Bam! Bum! Mama! Uite ce fac eu. Vezi? Ma-ma-ma-ma! Cu tine vorbesc! Alo! În sfârşit! Unde ai fost? M-ai lăsat în pătuţ singurică. Mi s-a părut o veșnicie! Să te pup, să te îmbrăţişez! Mama! Gata! Hai la joacă! Uite mami, vreau la ursuleţ. Ăăă! Ce se aude? Cine este acolo? Mami, cred că avem un musafir. Tati, tu eşti? Ba-ba! Tu eşti! Vreau la tine! Baba! Baa-ba! Mi-a fost dor de tine! Hai să îţi spun tot ce am făcut azi cu mami. Eşti atent tati? Şti hăinuţele mele? Am învăţat să le dau pe jos. Mami nu este foarte încântată, dar eu mă distrez pe cinste! Tati! Unde ai fost azi? Baba! Ce bine că eşti aici! Wow! Uite tati, hai să îţi arăt cum dau eu hăinuţele pe jos. Mami, unde mă duci? Ăăă, vreau ce ai bun acolo pentru mine. Mmm, ce mâncărică bună ai făcut mami! Haaa! Ia uitaţi-vă la mine. Mă joc cu mâncărica. Uite! Vedeţi ce am făcut? Eu am mâzgălit aşa cu mâncărica pe masă! Eu! Hi! Hi!

Mă agit temeinic după masă şi mă ia mama. Stai, unde mă duci? Am văzut ceva acolo. Du-mă acolo! Ce faci? Mă speli pe faţă? Dar nu sunt murdară. Asta se numește mască şi este foarte gustoasă. Offf! În sfârşit la joacă. Tati, să termin de povestit. Ba-ba-ba! Vrrr! Mmm! Mam! Înţelegi tati? Ce bine că eşti aici! Hai să ne jucăm! Ha! Avionul! Iubesc să zbor cu tine! Sunt atât de fericită! Tati face avionul cu mine şi mami cântă.

Ha! Ieşim la aer. Ador plimbările cu mami şi tati. Uite un căţel. Vreau la el! Căţel! Uite un leagăn. Da! Acolo vreau. Yupiiii! Ce amuzant este! Ma-maaaa! Ba-baaaa! Abia aştept să învăţ şi eu să cânt. Mama! Sete! Aaa! Lapte bun. Cel mai bun lăptic îl are mami la ţâţică. Ce bine este la tine în braţe, mami! Mă simt în siguranță. Sunt aşa fericită să îl văd şi pe tati cu noi… aşa… fericităă…

Mama! Unde eşti? Tati, unde este mami? Nu eram în parc? Asta este magie? Tati, ai nişte ochelari tare haioşi. Îmi place foarte mult să trag de ei. Tati, ce nas mare ai… şi ochi… şi păr. Stai! Vreau să trag de nasul tău. Stai! Tati, hai să îţi arăt cum mă dau eu jos din pat. Ce s-a întâmplat? Eşti cam alb la faţă. Să înţeleg că nu cu capul înainte trebuie să mă dau jos din pat? Tati, vreau să mă caţăr pe tine şi să te trag de păr. Ha! Cât de amuzant este!

Mami, ce este în castronel? Păpica mea de seară? Ce bună este! Mmmm! Ador să mâzgălesc! Mami! Uite nu mai este nevoie să mă ştergi pe mâini, am folosit buziţa mea drept şerveţel. Hei! Nu am terminat de mâzgălit. Ce? Baie! Ador să fac baie. Apa! Splah! Splah! Poc! Hi! Hi! Ce bine este! Mmm… mami cânţi aşa frumos! Nu! Nu! Mai vreau în apă! Apa! Apa! Aaaaaa! Nu e corect!

Mmm… simt că mă mi se închid ochişorii… lăptic… mami… tati… Vă iubesc! Noapte bună!

Sursă foto: Ion Angelica

 

Plânsul bebelușilor şi de ce toată lumea caută să îl oprească

Un subiect cu care m-am confruntat şi eu încă din prima clipă de viaţă a fetiței mele şi pe care, abia când a împlinit ea 3 luni jumătate, am pornit pe un drum greu spre a-l înţelege şi accepta.

De când mă tot preocupă subiectul copii şi chiar cu mult înainte, ştiam şi auzeam tot felul de poveşti despre cum se nasc bebelușii şi plâng neconsolat. Am auzit de colici, nopţi nedormite, bebeluși care plâng pentru a-şi “dresa” părinţii, devenind alintaţi dacă sunt luaţi în braţe şi tot aşa. Plânsul părea un monstru uriaș, pe care toată lumea îl detesta, evita şi “anihila” cumva. Şi cum învăţămintele cele mai “bune” sunt transmise mai departe, aşa şi eu am anihilat monstrul şi o dată cu el sentimentele copilului meu. Sună cam ciudat, aşa-i?

Da, nimeni nu spune nimic despre acest subiect. Nu multă lume ştie, realizează sau dacă aud, nu-l înţeleg. Vorbesc despre plâns şi despre cât de important este pentru bebeluşi. Şi nu doar pentru ei, ci şi pentru noi adulţii.

Fetiţa mea nu este un copil care să cauzeze prea multe probleme. Poate pentru că i-am îndeplinit orice dorinţă prompt, poate pentru că mă înţelege când îi explic diverse lucruri sau poate că aşa este ea. Sunt o persoană care funcționează pe logică, dar şi pe simţire atunci când logica nu se aplică. Am simţit că fata mea mă înţelege chiar din burtică şi încă simt asta, acum când ea are 4 luni şi 3 săptămâni. Ce nu am ştiut este că îmi învăţam copilul să tacă, că nu este important ceea ce spune şi că sentimentele ei nu au valoare pentru mine. Nu ştiam!

Am descoperit cartea “Bebelușul meu înţelege tot” a Alethei Solter. Aşa am ieşit din ceață şi am început să mă educ pe mine, încurajând copilul să plângă, să se exprime, să îmi recâştig încrederea pierdută de cea mică în mine. Vă spun nu este uşor, dar nici imposibil. Pentru cei ce nu ştiu despre ce vorbesc, am să elaborez pe scurt, însă nu înainte să vă invit să citiți cartea. Vă veţi mulţumii peste câţiva ani.

Aletha Solter ne explică cum plânsul bebelușilor are două funcţii principale: una de comunicare a unor nevoi sau factor de disconfort care necesită intervenția imediată a celui ce îngrijeşte bebelușul (alăptat, schimbat scutece etc.) şi a doua de mecanism de eliminare a stresului acumulat. Bebelușii cărora le sunt îndeplinite dorințele şi cerințele de natură fiziologică şi cu toate acestea ei continuă să plângă neconsolat, este clar că nu îşi doresc decât să fie ţinuţi în braţe, iubiţi şi ascultaţi. Aceştia au tensiuni reprimate ce trebuie eliminate, pentru a-i ajuta să se relaxeze. Pentru cei sceptici, recomand o cercetare pe subiectul cortizol (este vorba de o substanță responsabilă cu stresul), substanță ce a fost găsită după examinarea lacrimilor bebelușilor. Așadar aceştia plâng pentru a se descărca de tensiunile acumulate.

Care este povestea noastră?

Încă de când s-a născut am făcut tot ce am ştiut mai bine pentru a-mi consola copilul când plângea. O alăptam, o legănam, îi cântam, îi vorbeam, o adormeam, iar o alăptam, încercam să o fac să râdă, o alăptam deşi uneori dorea să plângă şi mai tare… ce observaţi? Practic, deşi nu îi era foame, o alăptam doar pentru a o linişti. Aletha Solter vorbeşte în cartea ei despre comportamentele de control, cum să le identificăm şi ce putem face pentru a reveni la normal. Să o luăm pe rând.

Comportamentele de control sunt ceva ce bebeluşul foloseşte pentru a se linişteşti în loc să plângă pentru a elimina stresul. Pot fi suptul degetului, al suzetei, nevoia de legănat sau orice altceva ce se manifestă în acest sens. Recomand să citiți cartea pentru o explicație mai detaliată.

Eu una nu am înţeles că fetiţa mea plângea din alte motive decât cele legate de foame sau dureri de burtică, aşa încât o alăptam pentru orice plâns. Auzisem că şi bebeluşii sunt stresați, pentru că totul este nou, prea mult pentru ei sau prea înfricoșător, aşa încât simt nevoia să plângă pentru a comunica asta părinților, însă nu ştiam că îşi pot crea dependențe pentru a se linişti. Poate veţi spune că nu este aşa rău că un bebe să învețe să facă asta, dar vă asigur că pe viitor nu veţi fi încântați de rezultat.

Şi fetiţa mea a plâns cam până la 6 săptămâni, după care a făcut-o mai rar. Ea alegea să plângă seara după ora 19:00, iar uneori plângea şi dupăamiaza. Avea reprize de circa 30-40 de minute, din ce îmi amintesc, însă nu plângea din tot sufletul, mai mult se smiorcăia. De la 3 săptămâni şi până la 6 săptămâni a plâns cam seara de seară. Era o dulce! Toată lumea o lăuda că este cuminte şi că nu plânge, ba chiar şi eu mă bucuram. După ce şi-a terminat serile de plâns, în care făceam orice să o liniștesc, a urmat o perioadă liniştită. La 3 luni a intrat în grevă suptului, timp în care a început să înlocuiască sânul cu degetul. Abia atunci am început să înţeleg că ceva nu este ok.

Nu mi-am lăsat niciodată copilul să plângă undeva singură şi am ţinut-o mereu în braţe. Lucrul pe care eu l-am făcut greşit este acela că nu am lăsat-o să plângă atunci când toate nevoile ei erau îndeplinite şi cu toate astea ea vroia să plângă.

Încă încerc să identific dacă este un singur comportament de control sau mai multe, pentru că cel mai mult foloseşte degetul pentru a-şi reprima plânsul când îi este somn. Ţin minte că după ce am aflat care era problema, fetiţa mea a avut 3 episoade de plâns zdravăn, de mi se rupea sufletul, timp în care am ţinut-o în braţe, am vorbit cu ea, explicându-i că poate plânge în siguranță, că o ascult şi că o iubesc. Mi-am cerut iertare pentru ceea ce făcusem, ba chiar am şi plâns alături de ea. Vă spun, este greu, dar de îndată ce înţelegeţi că acest lucru este benefic, veţi avea altă atitudine legată de plâns. Ţin minte cum înainte îi spuneam fetiţei mele să nu mai plângă, o legănam, o alăptam şi imitam sunete liniştitoare precum “Şşş!”. Mesajele care ajungeau la ea era că plânsul ei nu este acceptat de mine, că nu o ascult.

Aletha Solter explică cum un bebeluş care reuşeşte să se vindece de trauma naşterii şi să aibe încredere să plângă cât simte nevoie şi când simte nevoie, va deveni un adult sigur pe el, ce îşi va exprima uşor sentimentele, va avea încredere să vorbească cu părinţii lui despre lucruri mai dificile şi va fi mai puţin stresat, deci mai sănătos. Oare nu asta ne dorim pentru copii noştri? Eu da.

Cam aşa arăta articolul meu până acum o săptămână, însă am avut o revelaţie, aşa încât simţ să fac alte completări. Mi-am amintit de cum îmi promisesem eu că îmi voi asculta fetiţa şi că voi lua deciziile împreună cu aceasta. Este greu să faci asta când este vorba de un bebeluş de câteva luni, însă iată că se poate.

Cartea de care vă spuneam mai sus chiar m-a ajutat, însă nu sunt de acord cu partea în care autoarea vorbește despre comportamentele de control. Mi-am studiat, dacă pot spune aşa, fetiţa şi am înţeles că suptul degeţelului pentru ea nu este o dependenţă, ci opusul. Desigur, ea este total dependentă de mine, însă cu acest mic gest, ea mi-a demonstrat cum treptat şi în timp îşi câştigă independenţa. Are două moduri în care îşi foloseşte degeţelul: unul de explorare, când doar se joacă cu el sau cu oricare degeţel de la oricare dintre mânuţe şi de somn, când îşi alege doar degetul mare de la mâna stângă pe care îl suge. Este momentul ei în care îmi arată că acum ştie să adoarmă fără ajutor din partea mea. Este un sentiment ciudat, însă aşa este, aşadar tot ce pot face este de a-i accepta acest mod al ei de a se rebeliza la o vârstă aşa fragedă.

Recunosc că am încercat să îi scot degeţelul din gură, însă o supăram şi mai tare, i-am pus mănuși pe care le sugea până le uda, ba chiar i-am spus că nu îmi place dependenţa ei. Ce nu îmi plăcea mie de fapt? Faptul că îşi găsise un mod prin care nu mai depindea de mine. Vă spun, tot cea mică m-a făcut să înţeleg acest lucru, nu cărţile, nu sfaturile. Cu cât i-am acceptat acest gest, cu atât văd schimbări în ceea ce privește relaţia noastră. Comunicăm mai bine, iar ea este mult mai veselă. Când spun comunicăm, mă refer la eu cea care descifrez ceea ce ea îmi spune. O şi văd cum suge mai rar degeţelul şi o voi lăsa să renunțe la el atunci când vă simţi ea că este momentul. Nu este uşor. Mi-a luat aproape două luni ca să ajung să vă pot împărtăși şi vouă acest lucru.

Cât despre plâns, acum ştiu cum să reacționez la el, cum să îmi ascult copilul şi cum să îl ajut. Are momente în care doar “bombăne”, este un fel de plâns alintat, dar mai nou are şi momente mai rare cei drept în care plânge din tot sufletul, momente în care se descarcă, de circa 2-3 minute sau mai mult.

Așadar, încă o dată spun, ascultaţi şi de copii, ei ştiu mai bine ce le trebuie şi ce nu. Acesta este concluzia mea, iar eu vreau să încurajez mamele să aibe mai multă încredere în ceea ce copii lor încearcă să le comunice.

Voi cum aţi depăşit astfel de perioade? Aţi ştiu despre beneficiile plânsului? Aţi încercat vreodată să vă opriţi copilul din plâns? Copiii voştri au dezvoltat celebrele comportamente de control?

Sursă foto: Ion Angelica

 

Sunt un părinte "denaturat"

În urma morții copilaşilor ce au suferit cu sindromul hemolitic uremic, cât şi a celor ce încă suferă în spital cu acest diagnostic, am zis: “Doamne îţi mulţumesc pentru că fetiţa mea este bine!”. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi să nu îi mai pot vedea zâmbetul frumos dimineața sau să nu o pot îmbrăţişa, spunându-i că o iubesc… Oribil!

Deşi iniţial nu am vrut să scriu nimic legat de acest subiect, m-am gândit… protestăm să dăm jos guverne, protestăm pentru măriri de salarii, vrem să păstrăm pentru viitoarele generaţii păduri, apă curată şi încercăm să nu ne lăsăm prădate comorile naţionale, dar ce facem cu toţi copiii care mor inexplicabil? Ce facem cu părinții ce suferă şi nu înţeleg de ce nu îşi mai pot strânge la piept copilașii? Ce facem cu părinţii care nu mai ştiu de care apă e bine să le dea copiilor să bea, de care brânzică să le dea să mănânce şi tot aşa? Ce facem cu toată informaţia ce circulă în mediul online?

La televizor autoritățile spun că sunt surse de dezinformare, însă nu ne lămuresc cu ce ar trebui să facem ca părinți sau de ce au murit acei copilaşi. Şi atunci, noi părinţii ce facem? Cum ne ferim copii? Noi pe cine să credem? Ce a cauzat decesul copilaşilor? Brânza, apa, portocala, vaccinurile? Totul trebuie luat în considerare de autorităţi, însă ei spun să nu ne panicăm, să avem o igienă adecvată, să spălăm bine fructele şi legumele înainte de a le da copilaşilor noştri… de parcă am fi idioți! Normal că le spălăm bine, normal că ne spălăm pe mâini şi noi şi copii… Dar hai, placa asta o tot auzim, altceva nou? Au zis că nu e de la apă, nici de la portocale… nici de la brânză… Hm! Dar de ce nu vor măcar să ia în considerare pista cu vaccinurile? De ce? Este singura pe care nu au eliminat-o corect din ecuaţie. Bebeluşii aceia au murit inexplicabil, dar nu sunt vaccinurile de vină pentru că… aşa spunem noi, dar alţi posibil vinovaţi nu avem, însă sfătuim părinții să nu creadă tot ce citesc pe internet. Serios? Ştiţi ceva dragi autorităţi? Să vă daţi cu toţii demisiile frumos că sunteți penibili. Ba nu, sunteţi criminali!

Să revin la titlul postării şi să explic de ce spun asta. Am ales să fiu un părinte “denaturat” încă de când eram însărcinată. Am ales să mă informez din cărţi ce nu se găsesc uşor sau au autori străini, am ales să mă informez şi de pe internet şi să nu cred doar ce văd la TV, am ales să nu VACCINEZ. O parte din apropiați ne tratau de parcă avem ciumă, o parte ne-a felicitat, iar cu alţii am putut discuta frumos pe acest subiect în contradictoriu sau nu, ca mai apoi să ne dea dreptate, însă i-am apreciat pentru faptul că sunt curioşi şi vor să ne înţeleagă alegerea de a nu avea încredere în vaccinuri şi în autorităţi. Însă pentru mulţi ce vor citi această postare voi rămâne, mai mult ca sigur un părinte ce se joacă cu viaţa copilului.

Da, dragii mei, sunt un părinte “denaturat”! Sunt acea mamă, iar soţul meu este acel tată, ce au ales să nu îşi imunizeze fetiţa cu toxine, cu viruşi artificial creaţi în laboratoare sau mai bine zis, am ales să nu ne imunizăm fetiţa cu o posibilă moarte. Noi am ales laptele matern, imunizarea ce s-a făcut de secole întregi pe întreg globul, dar care a fost înlocuită cu vaccinul, noi am ales să ducem copilul la aer de mare în orice anotimp, cât şi la aer de munte, noi am ales să nu ne panicăm dacă are fetiţa mucişori sau febră şi să administrăm antitermice, ci am tratat copilul cu odihnă, aer curat, dragoste şi lapte matern. Noi am ales să nu ne înfofolim fetiţa şi să o îmbrăcăm exact cum ne îmbrăcăm şi noi, am lăsat-o pe cea mică să simtă vântul, ploaia, zăpada, soarele.

Deşi avem pătuţ pentru cea mică, noi am ales să o lăsăm să doarmă cu noi şi o vom lăsa până va alege să doarmă singură, am purtat-o în braţe, în sisteme de purtare, am luat-o peste tot cu noi, mai ales eu (mall, restaurante, evenimente, parcuri, proteste…) şi când eram însărcinată cât şi după ce s-a născut. Acasă ţin o igienă moderată, înțelegând că nu îmi ajut copilul să îşi formeze o imunitate dacă dezinfectez tot timpul… să continui? Ne creștem fetiţa normal, într-un mediu normal, este perfect sănătoasă, a avut mucişori o dată, febră o dată circa 10 minute, asta dacă poate fi numită febră 37,2 luată axial. Mă uit în jurul meu şi văd diferenţe la cei ce au copii vaccinaţi şi la cei ce au ales să fie părinţi “denaturaţi”. O spun aşa pentru că ăsta este adevărul, aşa ne priviţi. Dar adevărul crud este că voi cei ce vaccinaţi vă expuneţi copii la toxine, conservanţi, viruşi modificaţi şi mai ştiu eu ce alte porcării. Voi!

Așadar, da, cred pe zi ce trece mai mult că acei copii au murit din cauza vaccinurilor şi nu pentru că eu am ales altfel pentru fetiţa mea, ci datorită autorităţilor ce nu vor să investigheze şi această pistă, pentru a o exclude cum se cuvine… pe probe nu pe încredere oarbă. Îmi rezerv acest drept, de a pune totul la îndoială când vine vorba de copilul meu și cred că toți ar trebui să facem asta.

Dacă sunteți şi voi părinţi “denaturaţi”, eu vă spun atât: “Felicitări!” şi cu riscul de a-mi pierde cititorii în urma acestei postări, vă spun atât: “În viaţă uneori pierzi, alteori câştigi. Nu afli dacă nu rişti!”.

 

Sursă foto: Ion Angelica

Coalescența labială și cum o tratăm

Ce este coalescența labială?

În general marginile cutaneo-mucoase (labiile mici) care mărginesc intrarea în vagin sunt separate, cu o deschidere evidentă între ele. La unele fetițe, labiile se unesc și blochează această deschidere parțial sau complet. Cea mai frecventă formă de obstrucție vaginală la fetițe este coalescența labiilor mici datorată aderențelor labiale. Cea mai mare îngrijorare este dată de predispoziția la infecții de tract urinar repetate.

Sursă foto: Aici

Pentru mai multe detalii recomand acest site Aici.

Care este povestea mea în legătură cu acest subiect?

Fetița mea avea 1 lună când am fost la un control de rutină la pediatru, unde am aflat că are labiile mici lipite. De atunci mă tot informez și caut soluții și cel puțin în cazul fetiței mele am găsit calea naturală pentru această problemă.

DE REŢINUT!

Acest articol nu dorește substituirea unui tratament prescris de pediatru, este doar o povestire a experienței personale.

Doamna pediatru ne-a spus că este o lipsă de estrogen în corp, că este nevoie de igienă (spălată zona cu apă călduță și uscată bine zona cu un prosop de bumbac, aerisită cât mai des și ferită de iritații și detergenți) și de o cremă cu estrogen, pentru a preveni o posibilă intervenție chirurgicală.

Nu m-ai auzisem până atunci de coalescență labială. Era ceva cu totul nou, însă am avut răbdare și am căutat peste tot informații, am întrebat alte mămici și mi-am urmărit mereu fetița să văd cum evoluează.

Ce am făcut? Până la vârsta de 6 luni am căutat să îi schimb scutecul după fiecare pipi sau caca, să o spăl cu apă călduță fără săpun sau vreun detergent decât dacă se impunea, am încercat să o las să stea cu fundulețul gol, ca zona să se poată aerisi, cât de des posibil, am căutat ca scutecele să fie cât mai naturale pentru a evita iritațiile și am început să dau zona cu ulei presat la rece de caise sau de migdale atunci când apăreau iritații, ba chiar o mămică îmi spusese că ea o dădea în zona labiilor cu ulei presat la rece după ce o spăla și usca, împotriva umezelii. Așa am și procedat.

La 6 luni fetița mea avea labiile lipite complet, însă o monitorizam mereu să mă asigur că face pipi. Făcea fără probleme. La fiecare control doamna pediatru ne reamintea că este nevoie să tratăm zona cu cremă cu estrogen ca să nu ajungem la chirurgie. Vă spun, nu este ușor să te faci că nu auzi ce spune medicul și să îți asculți instinctele, însă asta am făcut și a meritat!

De ce am refuzat crema cu estrogen? Simplu, când primesc o rețetă, caut prospectul fiecărui medicament pe internet și văd dacă are sens sau nu să le cumpăr, în funcție de ce anume găsesc la reacțiile adverse. Așa am făcut și acum. Aici găsiți prospectul la crema cu estrogen. Vă las să trageți singuri concluziile, eu una am făcut-o! Ca să nu spun că peste tot găseam forumuri unde mame disperate spuneam că sunt la a 4-a sau a 5-a intervenție chirurgicală și că problema tot revine, chiar și cu crema cu estrogen. Așa că am spus NU la tot!

În afară de faptul că labiile mici erau lipite, copilul meu evolua mai bine decât spuneau graficele, era foarte sănătoasă și vioaie, așa încât am avut tăria să aștept chiar și când labiile erau lipite complet și să caut altă soluție în detrimentul cremei cu estrogen.

Mama mea m-a ajutat și s-a interesat la medicii din Italia legat de această problemă, cât și în rândul mamelor. Acolo nu se recomandă așa ușor chirurgia ca aici, însă baza este tot această cremă cu estrogen. Mamele în Italia aveau o tehnică pe care mi-a fost, sincer, teamă să o încerc. Ele dezlipesc cu un bețișor de ureche zona, iar la unele fetițe se dezlipește fără durere sau sângerare, la unele cu durere sau sângerare. Eu nu am vrut să aflu unde se încadrează fata mea.

Am zis: „Bine, am refuzat tot: cremă cu estrogen, dezlipirea forțată a labiilor, chirurgia nici nu intra în discuție, dar ce e de făcut?”. Atunci am văzut că aveam rămas în casă uleiul bio pentru masajul perineal. Link Aici.

Acesta ajută la relaxarea perineului și îi stimulează elasticitatea. M-am uitat pe etichetă, am citit ce ingrediente conține și am văzut că este ok așa că l-am încercat. Am masat ușor zona labiilor cu acest ulei, trăgând zilnic de ele ca ușor să se întindă și să cedeze singure. Totuși nu eram mulțumită de mine. Mi-am spus: Dacă această adeziune a labiilor se datorează lipsei de estrogen în corp, atunci cum să fac, ce să mănânc sau să beau ca fetița mea să primească estrogen prin laptele meu? Iar m-am pus pe căutat și am găsit soluția: SOYA.

Am început să beau lapte de soya bio și să masez ușor zona cu acel ulei și pot spune că într-o săptămână i s-au dezlipit treptat labiile, până la jumătate. Deci se poate și altfel. Este nevoie de multă informație, răbdare și dragoste pentru copii noștri.

Acum fetița mea are aproape 8 luni și are labiile aproape dezlipite, iar eu urmez același „tratament”. Ce e drept, la început beam zilnic lapte de soya, acum o dată pe săptămână, iar uleiul nu îl mai aplic așa des.

Voi v-ați confruntat cu coalescență labială? Cum ați trata-o? Dacă nu, ați mai auzit până acum de această problemă? Vă rog să îmi lăsați mai jos impresiile voastre legate de acest articol.

Păpuşile Oanei Dumitru. Un om minunat cu mâini de aur

Am intrat liniştită pe Facebook să văd ultimele noutăți când dintr-o dată văd o invitație către o pagină. Curiozitatea m-a împins să văd despre ce este vorba. Am rămas plăcut surprinsă să văd că există cineva care poate crea aşa ceva: păpuşi handmade. Pe loc m-am gândit că trebuie să aflu mai multe despre persoana cu mâini de aur, care face asemenea minunății.

Sursă foto: Oana Dumitru

Așadar i-am scris şi mi-a răspuns. Aşa a luat naştere acest interviu. De ce? Simplu, pentru că îmi doresc mai mult pentru fetiţa mea decât “Made in China”. Vreau să ajut cum pot micii antreprenori români care se străduiesc şi care se înhamă la luptă cu giganţii. Vreau să am o alternativă pentru fetiţa mea la tot ce este nociv. Aşa a luat naştere mica mea campanie Nu “made in China!”.

Vă invit să citiți interviul cu Oana Dumitru, proprietara micii afaceri cu păpuşi croşetate numită “Handmade by Oana Dumitru”.

Angelica Ion: Cum a început totul? De unde a plecat ideea? Cine a fost muza ta?
Oana Dumitru: Totul a început în primele luni după naşterea fetiţei mele. Voiam să fac ceva pentru ea, să exprim fizic dragostea de mamă, dar în acelaşi timp să fie ceva din materiale sigure pentru ea. Aşa au apărut încet, încet primele jucării de ronţăit, apoi păpuşile de suflet, cum le numesc eu. Când am terminat de croşetat prima păpuşă, am fost atât de încântată de ea, de sentimentele pe care le crează în sufletul unui părinte, încât trebuia să fac ceva şi pentru celelalte mămici care doresc ceva unicat şi sănătos pentru copilaşi, dar şi pentru sufletul lor de mame.
Angelica I.: Ai făcut un curs special pentru ceea ce faci tu? Sau te-a învăţat vreo bunică?
Oana D.: Nu ştiam să croşetez. Am învăţat uşor, uşor de pe internet. Cu multă practică am reuşit. Aveam un bebeluş care dormea numai în braţele mele. Trebuia să fac ceva cu mintea şi mâinile în acele ore.
Angelica I.: De cât timp faci ceea ce faci şi cum se numeşte ceea ce faci tu?
Oana D.: Ceea ce fac eu de aproape 6 luni se numeşte croşetat. Sunt diverse tehnici de croşetat. E mai mult o matematică aplicată.
Angelica I.: Eşti în competiție directă cu “Made in China”. Ce părere ai despre asta?
Oana D.: Made in China… tocmai asta am vrut să schimb pentru fetiţa mea. Am vrut ceva sănătos în primul rând, ceva sigur de ronţăit. Bineînţeles că preţul este mai mare decât o simplă jucărie de pluş. Asta datorită faptului că eu lucrez fiecare detaliu manual, în funcţie de preferinţele clientului. Este mult de muncă, însă fiecare păpuşică o fac cu dragoste şi pun în ele o parte din sufletul meu. Este o jucărie de suflet pentru suflet.. aici este diferenţa.
Angelica I.: Ok, dar unde este limita ta? Este ceva ce nu şti să faci cu mâinile tale? Întreb asta pentru că rămân uimită când mă uit pe pagina ta.
Oana D.: Se poate face orice din croşetă. Am multe idei şi proiecte. Timp să am să pot să transpun fizic.
Angelica I.: Facem un exercițiu de imaginație. Să spunem că vreau să comand o păpușică pentru fetiţa mea. Să fie pisicuţă şi roz cu alb. În cât timp este gata şi cât mă costă? Cum stabilești prețul?
Oana D.: Preţul unei păpuşi cu un bebeluş este aproximativ 150 lei. În funcţie de comandă, detalii extra şi numărul păpuşilor (de exemplu: o familie – mama + tata + copilaşi) preţul diferă. Durează în jur de 5 zile, mai mult sau mai puţin, în funcţie de câte comenzi am şi câte detalii necesită.
Angelica I.: Bun, dar ai o fetiţa de 7 luni, care presupun că vrea să mişune peste tot. Cum faci faţă comenzilor?
Oana D.: Hehe… da. Încearcă să se ridice acum, e tare curioasă şi roade tot. Fiind foarte ataşată de mine (încă doarme în braţe). În timp ce doarme pot face asta. Încerc să combin părinţeala cu croşetatul, iar pe măsură ce creşte mă inspiră mai mult să creez lucruri noi. De obicei persoanele care comandă ştiu ce înseamnă un obiect handmade pe comandă şi cât timp necesită. Iar câteva zile, maxim o săptămână eu zic că merită aşteptarea.
Angelica I.: Sigur. Cu ce te ocupai până să devii mămică?
Oana D.: Din copilărie am cochetat cu arta, cu frumosul, urmând şcoli de artă. Până să devin mămică am fost chimist (şi chimia e tot o artă).
Angelica I.: Frumos spus! Privind în viitor, cum vezi ceea ce faci acum? Te gândeşti la un atelier? La un magazin online? Cum ţi-ar place să evolueze această mică afacere?
Oana D.: M-aş bucura tare mult să ia amploare acest proiect, să devină un magazin online, să pot implica mai mulţi oameni frumoşi şi să aduc multe zâmbete şi clipe de fericire cât mai multor copilaşi şi părinţi.
Angelica I.: Mult succes!
Oana D.: Mulţumesc!

Pentru mine a fost dragoste la prima vedere, deşi încă nu am achiziționat o păpușică croşetată, însă o voi face când va mai creşte fetiţa mea. Cei ce vor să achiziționeze o păpușă marca Oana Dumitru o pot face Aici .

Surse foto: Oana Dumitru

8 lucruri pe care să le ai în gentuţa celui mic în zilele caniculare

Zilele acestea a fost avertizare de caniculă, aşa încât deşi ne dorim mult să ieşim afară cu cei mici, trebuie să ne ferim cât de mult putem de ultraviolete. Ce putem face? Eu una am întocmit o listă cu ce nu trebuie să lipsească din geanta lui bebe în aceste zile.

  1. Apa este sfântă dacă vorbim de bebe peste 6 luni. Nu ceiuţ, nu suculeţ (astea se dau şi ele dar la momentul lor). Dacă bebe este  alăptat, atunci se poate da sân la fel de bine.
  2. Pălăriuţă/şepcuţă (asta dacă bebe o acceptă). Eu, când nu doreşte fetiţa mea pălăriuţă, fie o ţin la umbră, fie o pun în cărucior, unde are parasolar şi am grijă să o scot la aer până în ora 10:00 sau după ora 18:00. În rest, în casă la aerul condiţionat.
  3. Ulei presat la rece de morcov pentru protecţia solară (are un UV ridicat) sau o cremă bio cu UV ridicat. În general am grijă să o dau cu ulei înainte să ieşim din casă, însă dacă folosiți ulei presat la rece din morcov, aveţi grijă căci va păta hăinuţele.
  4. Dacă aveţi un bebe pofticios, aveţi mereu o gustărică cu voi. Ceva uşor şi gustos precum un măr sau un fruct de sezon.
  5. Hăinuţe de schimb în cazul în care cel mic transpiră mult, iar hăinuţele să fie din material care să absoarbă transpiraţia, precum bumbac, in.
  6. Cât mai puţine haine pe bebe şi ceva uşor şi natural care să lase pielea piciorului să respire pentru încălțăminte. Recomand Tikki ca şi marcă de încălțări sau desculţ dacă locul permite. Supraîncălzirea este foarte periculoasă!
  7. Un evantai sau ceva cu care să îi puteți face puţin vânt, dacă sunteţi undeva unde este cald şi nu adie vântul.
  8. Apa termală este opţională (pentru bebeluşii care se irită repede), deşi este un mod uşor de a răcori orice bebeluş.

Aş mai adăuga şi evitarea orelor de vârf în zilele de caniculă 14:00-16:00, însă dacă este musai să ieşiţi cu bebe, să aveţi grijă să fie răcorit cu puţină apă pe căpşor, mâini şi pe unde credeţi de cuviință, să fie dat cu ulei de protecţie solară şi să aibe ceva pe cap.

Atenţie! Acestea sunt sfaturi pur personale.

Voi ce mai luaţi cu voi în gentuţă zilele acestea?

Sursă foto: AICI

Când simţi că nu mai poţi, dar mai găseşti un strop de răbdare

Simt asta de multe ori. Când cea mică se născuse şi stătea cu orele a sân, iar duşul meu dura 5 minute sau nu apucam să îl fac decât în reprize. Când vreau să o schimb de scutec, iar ea are grijă să îmi spună în modul ei propriu şi personal că nu vrea să îi pun scutec curat, că ar prefera să o ia de-a buşilea prin casă precum Eva în grădina Edenului.

Când îi dau să mănânce ceva care îi gâdilă imaginaţia şi curiozitatea să vadă ce se întâmplă dacă: mânjeşte scaunul şi măsuţa, hăinuţele ei, să arunce pe jos, să spargă ceva, să pună mânuţele murdare pe pereţi “to finger paint”. Chiar şi când se duce ţintă la dressing pentru a-şi face inventarul la hăinuţe, jucării şi încălțări. “Da mami, tot atâtea bluziţe am şi azi, tot aceleași încălțări, păpușa mea este la fel de ciufulită.”, după care lasă totul pe jos, eu fiind nevoită să strâng toate lucrurile de pe jos, nu de alta dar locul este mic şi efectiv nu am avea pe unde să ne mișcăm.

Cum sunt la sfârşit de zi? Uneori cad lată, alteori sunt exact “mombie”, adică acea mămică care se bucură că i-a adormit bebeluşul pentru a face orice nu poate face când acesta este treaz, deşi este trecut de ora 12 noaptea.

Cum rezist? Fac ce făceam şi când lucram la grădiniță ca profesor de limba engleză, mă pun în locul celui din faţa mea. Dacă la muncă mă gândeam fie că e doar un copil care are o zi mai proastă şi îi este dor de mama lui, fie mă gândeam să îmi păstrez răbdarea pentru că nici mie nu mi-ar fi plăcut să am o profesoară nervoasă pentru copilul meu, aşa şi cu cea mică, mă gândesc că nici ei nu îi este uşor. Este mică şi se străduie să descopere această lume mult prea mare pentru ea, aşadar nu poate să se gândească şi la confortul meu.

Uşor în teorie, greu în practică! Tot ce vreau să spun este că şi atunci când suntem foarte obosite, irascibile, nemâncate, nedormite şi pur şi simplu puse pe pocnit pe cineva, ar trebui să încercăm să ne găsim în adâncul adâncului nostru acea ultimă picătură de răbdare pentru copii noştri. Merită!

Voi cum reuşiţi să vă păstraţi răbdarea în situațiile limită?

Sursă foto: Ion Angelica

Am “re-născut”! Poveste naştere

A re-naşte= a te naşte a doua oară, după părerea mea, după un eveniment care îţi schimbă viaţa. O mamă re-naşte alături de copilul ei, când devine varianta ei cea mai bună.

Sursă foto: AICI

Am ţinut mult să încep articolul cu această definiţie, pentru că aşa am simţit eu când fetiţa mea a venit pe lume.

S-a întâmplat undeva toamna, după 41 de săptămâni şi 3 zile de aşteptare. A fost cel mai frumos cadou pe care mi l-am dorit şi pe care l-am aşteptat cu nerăbdare. O fetiţă de 51 de cm şi 3610 kg. A venit pe lume cu cel mai frumos plânset, ochişori şi cu o poftă extraordinară de viaţă. Asta am simţit! Şi aşa este! Un copil care s-a calmat imediat ce au adus-o lângă faţa mea. Acela a fost momentul în care mi-a spus “Mama” prima oară, printr-un simplu gest, m-a sărutat cu guriţa ei pe obraz. Am alăptat-o după 5 ore în care am stat în postoperatot, aşteptând-o să fie adusă. A supt frumos din prima clipă, nu am făcut furia laptelui (am întâmpinat şi eu mici greutăţi), alăptez şi acum, iar cea mică are 9 luni şi jumătate.

La clinică am ajuns cu dilataţie 2, cu contracții la 5 minute regulate. Acolo contracţiile mi s-au rărit, după ce am fost consultată şi după ce am completat contracte. Nu mai erau la 5 minute, ci la 10. Aşa că am fost dusă în sala de naşteri, unde mi-au făcut un test de stres. Contracţiile erau intense, dar rare. De aici, am fost dusă în sala unde doream să nasc. Era un loc frumos, ca la hotel.

A urmat travaliul, care a fost magic. Am stat cu soţul meu care m-a sprijinit fizic şi moral. Făcusem cursurile Lamaze amândoi, aşa încât ştiam ce urma. Am aţipit între contracţii, am făcut mişcare, am dansat lent, am făcut duş şi am aşteptat să vină marele moment. Din când în când eram vizitată de moaşă, care îmi spunea cât de dilatată sunt şi când va crede că voi naşte. Trebuie să precizez că am venit la clinică cu plan de naştere, doream să nasc natural, fără oxitocină, epidurală, doream să nasc în apă, într-un mediu ca acasă, să mi se pună copilul pe piept imediat după expulzie şi să nu îi taie imediat cordonul ombilical. Doream să am ora magică, piele pe piele… Așa a și fost. Am avut un travaliu nemedicalizat. Tot ce am primit a fost o doză de vitamine. Am avut dureri? Da, însă îmi amintesc cum le-am manageriat frumos, am respirat pe contracții așa cum am învățat la cursurile Lamaze. A ajutat mult.

După 2 zile de pretravaliu şi 18 ore de travaliu, am ajuns la dilataţie 10, am intrat în piscina cu apă caldă şi mi-au spus să împing. Am încercat şi încercat, însă mi s-a spus că nu împing bine. Trebuie să spun că în acele momente simţeam doar că nu fac ceva bine şi nu mă mai gândeam la ce învăţasem la cursuri, altfel mi-aş fi dat seama unde era greşeala (încă nu era momentul să împing, pentru că nu simțeam să fac asta şi m-am forţat). Am avut o membrană care nu îi permitea copilaşului să avanseze. Moaşa a încercat să mă ajute şi cumva prin tuşeu, să dea la o parte membrana ca bebe să avanseze. În zadar!

La un moment dat, a venit şi doctorul meu şi a încercat şi el să facă același lucru. Acela a fost momentul în care ceva s-a întâmplat. Brusc tremuram toată, spuneam că îmi este frig, nu m-ai puteam respira bine, bătăile inimii lui bebe scădeau. M-au învelit, mi-au dat vitamine şi au aşteptat să îmi revin 1 minut. Fără vreun efect. Atunci mi s-a spus că vor pregăti sala şi că mă vor cezaria. Pe de o parte am simţit că pierd controlul, pe de altă parte am simţit o ușurare. Ştiam că deşi nu era ce îmi doream, bebe era pe măini bune şi că urma să o întâlnesc sănătoasă.

Eu în continuare nu îmi reveneam. Eram pe masa de operaţie, tremuram, aveam contracţii, mi-au făcut anestezia şi au început să opereze. Nu ştiu dacă are sens să povestesc ce s-a întâmplat. Pot spune doar atât: Nu am mai respirat cum trebuie, m-am panicat, de aici şi bătăile lui bebe care au scăzut, practic am cedat controlul cadrelor medicale… Este bine? Este rău? Nu ştiu. Ştiu doar că sunt o mămică norocoasă, care are un copil sănătos, ştiu că la câteva ore după cezariană eu m-am ridicat din pat, că a doua zi am fost hotărâtă să fac mișcare ca să îmi revin pentru a mă putea ocupa de bebe. Asta am făcut. Am acceptat minimul de ajutor. Alături de soţul meu, m-am ocupat de cea mică şi de atunci suntem o familie frumoasă.

Am stat 3 zile în clinică, unde am acceptat minimul de pastile, lapte praf și alte sfaturi necerute. Știam ce îmi doream. Citisem și mă pregătisem 9 luni pentru clipa aceea în care ajungeam acasă cu bebe. Da, m-am descurcat, însă m-au ajutat și cei dragi mie, cărora le mulțumesc mult.

Nu am avut naşterea mult visată, m-am simţit vinovată, m-am iertat într-un fel şi am trecut peste, pentru că am înţeles că nu pot rămâne ancorată în acel moment. Aveam un bebe în braţe care depindea de mine şi pentru care am lăsat totul în urmă. Conta doar prezentul şi ce puteam face atunci. Asta este ce am învăţat eu. Asta recomand tuturor mamelor.

Zilnic simt cum nașterea fetiței mele m-a schimbat, cum din acea zi totul a căpătat sens, cum tot ce altădată mi se părea gri, azi este roz și cum zilnic scoate tot ce este mai bun din mine. Dau totul pentru ea și ca orice părinte îmi doresc să aibe și ce nu am avut eu la vârsta ei.

Dragele mele, voi ați “re-născut”?

Intrusul meselor din familie. Telefonul mobil

Văd din ce în ce mai multe familii care fie nu mai apucă să mănânce împreună din diverse motive (program diferit de muncă, apar copii etc.), fie o fac, însă alături de un musafir. Cine este acesta? Dragul şi mult folositorul telefon mobil.

Sursă foto: Aici

Îl luăm peste tot cu noi: în vacanţe pentru a ne face amintiri, pentru a ne ghida prin GPS, pentru a comunica cu ceilalți, îl luăm la muncă pentru a ne petrece pauzele butonându-l intens pentru a scrie un sms sau dând un ochi rapid pe Facebook. Îl luăm cu noi şi la toaletă, înlocuind clasicele cărţi sau integrame, pentru a face timpul să treacă mai uşor şi mai plăcut. Eu şi la subsol dacă plec îl iau cu mine pentru lanternă sau în cazul în care trebuie să anunţ pe cineva că m-am blocat pe acolo. Este folositor, clar! Ne ajută să aflăm cam orice repede cu ajutorul unui click pe Google, fără a mai face efortul de a deschide calculatorul. Cu un click putem vinde sau cumpăra ceva. Ne ajută! Dar când devine intrusul meselor în familie? Atunci ne este de folos?

Este tentant să fi multifuncțional în zilele noastre. Să poţi găti mâncarea de prânz şi să vorbești la telefon cu un vecin, ba chiar să uzi florile şi să îţi hrăneşti copilul şi pisica. Nu înseamnă că dacă eşti multifuncțional faci lucrurile mai bine, însă când eşti foarte ocupat reuşeşti să fi eficient. Şi eu o fac de multe ori, însă la sfârşit de zi nu sunt foarte mulţumită. Simt că am acoperit o arie mai largă de sarcini, dar nu am apucat să mă bucur prea mult de ele.

Ca să nu mă abat prea mult de la subiect, cam asta vreau să spun şi cu telefonul. Da, îl aducem la masa pe care o luăm cu familia şi da, mâncăm în timp ce butonăm telefonul şi aflăm ultimele știri despre ce ştiu eu ce alt atentat din Franța, însă nu putem spune că ne bucurăm să petrecem timpul acela savurând o mâncare bună alături de cei dragi. Viaţa agitată pe care o trăim foarte mulţi dintre noi, ne face ca la sfârşit de zi, să ne strângem în jurul mesei şi să povestim fiecare ce a făcut, cum se simte, ce probleme are sau ce veşti bune are.

Sunt câteva persoane ca mine, care au un simţ foarte dezvoltat când vine vorba de o schimbare care nu aduce cu ea lucruri bune, iar în acele momente preferăm să avertizăm. Ţinem la cei dragi nouă şi la timpul petrecut cu aceştia, pentru că vrem să fie de calitate. Așadar, vă întreb, merită să lăsăm intrusul să ne strice mesele în familie?