Avem baloane, nu arme! Când mamele ies cu copiii în stradă pentru un alt viitor

Găteam. Deschid televizorul, pentru că de câteva zile greu mă
desprind de el (l-aş lua şi în duş cu mine, doar ca să aud
tot ce se întâmplă în ţară), când aud că o mână de
manifestanți împărţeau flori Jandarmeriei. Am zis: Genial!
Au mare dreptate! Trebuie cumva să aratăm că suntem paşnici,
că ce s-a întâmplat cu o noapte în urmă a fost ceva
premeditat de cei ce au vrut să strice un protest liniştit. Deci, cine poate face asta mai bine decât o femeie? Până la
urmă femeia este simbolul echilibrului în familie, al
negociatorului, al împăciuitorului, simbolul blândeţii. 

Am
terminat de gătit, am mâncat alături de fetiţa mea şi între
timp m-am gândit cum să îmi exprim această idee. M-am gândit
la baloane. Sunt vesele, colorate şi simbolizează ceva
inofensiv. Am făcut şi o pancartă şi am plecat. Odată ajunsă
acolo, simţeam că mă voi face de râs, mă simţeam ca un copil
care s-a entuziasmat prea repede, crezând că a găsit
răspunsul la tot şi toate. 

Am început să umflu baloane şi să
mă uit după mame şi copii, după femei tinere, lângă care să
stau. Mă duc la o mamă şi o întreb dacă vrea un balon pentru
fetiţa ei. Aceasta spune că da, ca mai apoi să îmi spună că
mă recunoaşte dintr-o poză unde apar cu fetiţa mea, poză ce a
apărut pe un grup de mame “purtăreţe” de pe Facebook.


Sursă foto: Facebook

 Între
timp m-am mai împrietenit şi cu o tânără care s-a oferit să
mă ajute să împart baloane copiilor şi oricui dorea să arate
că acesta este un protest paşnic. Au fost cei mai bine
investiţi 50 de lei! Un domn a venit la noi şi ne-a întrebat
de unde am cumpărat baloanele pentru că îi plăcea mesajul:
“Punch balloons”. Nu observasem mesajul. Una din fete spune:
“Ideea asta a ta cu baloanele are nevoie de un mesaj clar.
Facem haştag pe Facebook cu: Avem baloane, nu arme!”. Aşa am
şi făcut. Am împărțit baloane şi am explicat tuturor mesajul
nostru. Toţi au reacţionat pozitiv.

Tot ce vă povestesc eu aici, s-a petrecut fără pic de
organizare, şi totuși organizat, eram femei, mame care ne-am
întâlnit acolo, dar ne comportam una cu alta de parcă ne
ştiam de mult timp. Totul a fost simplu, frumos, paşnic. Am
discutat cu multe mame la protest şi azi, şi ieri. Toate
mi-au spus că vin acolo cu copiii fie pentru că nu au cu cine
să îi lase, fie că li se pare normal să fie aşa. Ce cred eu?
Cred că este perfect normal ca o mamă să poată merge
liniştită la un protest alături de copilul ei, indiferent de
vârstă. Noi reprezentăm normalul, iar cei mici viitorul. Nu
oare asta ne dorim? Un viitor normal? Cât despre motivul
pentru care ies în stradă, în frig cu fetiţa mea în vârstă de
1 an şi 4 luni, acesta este simplu: un viitor în care copiii
să nu înţeleagă că a fura este cool, ci a învaţă, a citi. Un
viitor fără corupți. Un viitor stabil, pentru că eu nu vreau
să plec din România.

Așadar, către toate femeile, mamele, bunicile… Preluaţi
ideea, aduceţi cu voi la protest nu doar baloane, ci şi flori
şi orice arată că ne dorim un protest paşnic.


Sursă : Ion Angelica

Un alt lucru ce mi l-au spus mamele în Piaţa Victoriei: “Noi
protestăm ziua cu copii, noaptea ne schimbă soţii când scapă
de la muncă”. Asta înseamnă să fii responsabil, bine
doamnelor care urlaţi că cele ce ies cu copiii la protest
sunt iresponsabile? Aţi face bine să lăsaţi măcar 10 minute
televizorul şi să veniţi alături de noi la protest, poate
cine ştie, veţi simţi un sentiment nou de implicare civică,
sentiment pe care noi părinţii îl dăm mai departe copiilor
noştri şi na, pentru că bărbaţii noştri muncesc, asta cade pe
umerii cui? Al femeilor, al mamelor, de ce nu şi al
bunicilor. Reflectaţi puţin!

Advertisements

Grupa 6 luni-1 an a Play with me

Am făcut această grupă nu în ideea de a-i învăţa pe cei mici limba engleză, ci pentru a-i pregăti, pentru a-i expune la o a doua limbă, pentru a-i ajuta să o asimileze ca pe propria limbă, cu condiția continuităţii, dar şi a repetiţiei. Ce înseamnă asta? Simplu, continuăm vorbitul în limba engleză şi acasă, pentru că repetiția este “mama” învăţăturii la această vârstă.

După cum ştiţi deja, cursurile Play with me sunt foarte practice şi distractive pentru cei mici. Sunt construite în jurul jocului, munca cea mai importantă a copiilor. Să luăm un exemplu, luna aceasta a fost cursul “Colors around me”, unde cei mici au fost expuşi melodiilor ce s-au axat pe culori, jucăriile au fost foarte colorate (de la piese lego moi de construit, până la jucării pentru dentiţie colorate şi atrăgătoare), jucării cu ajutorul cărora cei mici au descoperit culorile în limba engleză în timp ce se jucau. Mamele erau foarte drăguţe şi repetau ele pentru cei mici cuvintele o dată cu mine.

Fiecare curs este construit pe joc şi repetiţie. La începutul cursului există o melodie cu ajutorul căreia ne urăm bun venit unii altora, apoi urmează tematica fiecărui curs (culori, animale, stări etc.), unde deja v-am explicat mai sus cam cum decurg cursurile, apoi avem o parte dedicată relaxării şi jocului, unde luna aceasta m-am jucat cu cei mici Cucu-bau. Au fost extrem de încântaţi! Apoi urmează o melodie pe care facem puţină mișcare, ca la sfârşit să ne luăm la revedere pe o altă melodie drăguţă.

14484664_1760122364250439_3433729567953469423_n

Sursă foto: Aici

Foarte important de precizat este că totul se întâmplă în limba engleză, așadar timp de 20 de minute cei mici aud totul în limba engleză.
La sfârșitul fiecărui curs, care durează 20 de minute (am ales această durată pentru a nu-i stimula prea mult pe micuţi), există un timp de 10-15 minute în care cei mici se joacă, socializează (în felul lor), timp în care mamele pot bea un ceai şi pot socializa, îmi pot pune întrebări, totul în ideea ca trecerea să nu fie bruscă pentru cei mici.

Toate melodiile le postez pe pagina de facebook o dată la 2 săptămâni, cu dorinţa ca părinții să asculte şi acasă aceste melodii, să le vizioneze mai bine spus, pentru că sunt mici clipuri pe youtube.

Copii sunt lăsaţi să exploreze în ritmul lor, nu sunt presaţi. Au fost cazuri în care cei mici au dorit să doarmă sau să stea la sânul mamei. Fiecare cu ritmul lui. Eu am răbdare.

14355012_1757104411218901_88340530971770672_n

14390968_1757104427885566_5479481611972793759_n

Sursă foto: Ion Angelica

Tărâmul magic sau tărâmul groazei?

Pot spune că am așteptat cu o mare nerăbdare acest festival al iernii, care s-a deschis ieri de 1 decembrie, în Țara Piticilor din Parcul Tăbăcărie. M-am gândit că voi simți magie, feerie, sărbătoare și bucurie. În schimb am fost terifiantă, dezgustată și foarte dezamăgită. Văzusem reclamele acestui festival pe internet cât și pe postul Neptun TV și chiar crezusem. Crezusem că al nostru nou primar și asociația Clopoțel (nu cunosc această asociație, nu știu cine sunt și ce fac) va face ceva unic, frumos, deși locația nu era tocmai pe gustul meu, însă eram pregătită să las și acest aspect să treacă, îmi deschisesem inima și doream să mă bucur de festival mai ceva ca un copil. Mi-am luat fetița și am pornit spre parc.

Aglomerație…aglomerație…aglomerație. Mașini bară la bară, ba chiar un șofer a lovit un cățel, care a fost ridicat de pe șosea de un lucrător al primăriei, care foarte liniștit l-a luat și l-a aruncat în tufișuri în parc… Nu mi-a venit să cred! Serios? Problema a fost rezolvată? Sper doar că nu a rămas acolo să se descompună… Bietul animal! Trecând de acest episod, am zis: “Mergem la festival, acolo totul va fi magic, deci să nu fiu cârcotașă!”.

La una din intrările Țării Piticilor, era o boltă luminoasă, care era o idee frumoasă, însă nu foarte practică, pentru că electricitatea era la vedere, orice copil putea să umble și îngreuna intrarea în parc. Să zicem că a fost o mică neatenție. Ajung în parc. Iluminare slabă, deși copăceii era plin de luminițe, până și prin boscheți erau luminițe. Ajung la marele copac al vieții, care se dorea să fie unul ca cel din Avatar. Poate în visele lor. Atelierele păreau goale, stranii și mincinoase. Atelierul cu jucării a fost singurul pe care l-am vizitat. Jucăriile lipseau, era doar o masă acoperită cu ceva și două fete îmbrăcate frumos, zgribulite de frig, care așteptau…probabil jucăriile… Niște barăci de lemn, luminate și goale. Așa se vedeau restul de afară.

Am văzut și celebrul brad de Crăciun. Un brad mare cu mult potențial, însă cu luminițe aruncate alandala pe el, iar sub el…pământ, pământ și celuloid…care probabil trebuia să fie zăpadă artificială. Până acum sunt doar cârcotașă, însă asta am văzut. Ajung la scenă, care era goală, pusă pe spațiul verde, iar în spatele ei containere. Se vedea foarte urât, plus că nu aveau ce să caute pe spațiul verde. Ori este parc….ori? Ies din Țara Piticilor și ajung în partea care dă spre lac. Acolo erau tarabe mult… cu vin fiert? Nu știam că cei mici preferă o cană zdravănă cu vin fiert. Trec și peste asta….să zicem că îi încălzim pe părinți.

Vede fetița mea un carusel mare, plin de luminițe și cai. Adoră caii, așa că începe să strige: “Calu’!”. O duc. Un bilet era 5 lei, iar acolo nu te întreba nimeni ce vârstă are copilul, așa încât caruselul era plin și de copii foarte mici. Am găsit un căluț mic, undeva în spate. Pornește și dintr-o dată văd o ușă care se deschide larg spre centrul caruselului. Înăuntru se vedea partea electrică care făcea tot caruselul să se miște. Să mor de frică și nu alta! Nu ne puteam da jos pentru că se mișca, ușa nu se închidea, iar din când în când luminițele caruselului se stingeau. Era caruselul groazei. Vă spun drept, nu am ținut-o niciodată pe fetița mea așa strâns. Îmi era teamă să nu cadă în gaura ce parcă stătea să ne înghită. Am coborât furioasă, am vrut să vorbesc cu cineva, însă în toată nebunia, nu se înțelegea mai nimic, eram și amețită de la atâta învârtit, era frig, așa că am renunțat. Plănuiesc să fac o plângere.

Dragi organizatori, credeți că asta ne dorim pentru copii noștri? Carusele terifiante? Sănii proaspăt vopsite (pentru că da, era și sania Moșului proaspăt vopsită, cu o hârtie amărâtă pe ea, pe care scria că este proaspăt vopsită)? Cei mici, poate nu știți, nu știu să citească, dar se entuziasmează repede, așa că nu e de mirare că fetița de aseară și-a dorit să sară pe sanie fără a le cere voie părinților. Cum este posibil? Pe ce s-au dus banii, dragii mei? Siguranța copiilor a fost vreo secundă prioritatea voastră? Nu pare. Da, este de lăudat că ați scos nisipul și ați pus mocheta cauciucată, dar de ce doar o parte din parc? Nu au ajuns banii pentru tot parcul?

Știți ce văd eu? O sursă de făcut bani și atât. Ați furat iar bani, ne scoateți iar ochii înainte de alegeri că ne-ați dat și ne-ați făcut și atât. Nimic nou. Tărâmul magic este un tărâm al groazei și al kitsch-ului. Ici colo câte o pancartă imprimată cu desene animate, unde pot cei mici să facă poze și tineri îmbrăcați frumos în diverse personaje, care mureau de frig, concert zero și mult praf în ochi. Păcat!

Voi ce părere aveți dragii mei? Dacă aveți poze pe care ar trebui să le vadă toată lumea, cu “Marele Tărâm magic” (mă refer la poze făcute în urma unei experiențe neplăcute), vă rog să le trimiteți Aici. LIKE and SHARE!

Am găsit și acest articol tot pe această temă. Vă invit să îl citiți.

sanie2

copaculvietii

casuta

Sursă foto: Aici

Și eu am greșit…

De ce simt nevoia să scriu? De ce simt nevoia să spun aceste lucruri? De ce să spun că și eu am greșit când lumea din jur se chinuie să păstreze aparențele?

Sursă foto: Aici

Simplu: Este normal și sănătos să greșim.

Am avut astfel de momente de când am devenit conștientă de mine, de acțiunile mele și ce impact au ele asupra mea și a celor din jur. Copilăria mea a fost nu aș putea spune presărată pentru ca nu s-ar potrivi, însă aș putea spune marcată de taxarea greșelilor mele. Mediul de acasă, referindu-mă la familia extinsă în special, a fost unul în acest gen. “Ești o proastă!”, “Nici un bărbat nu te va lua de nevastă dacă vei găti așa!” sau “Semeni cu X, care este o…, așa vrei să ajungi și tu?” erau frazele ce mă taxau drastic la fiecare greșeală.

Am ajuns să nu am încredere în mine, în gândurile mele și renunțam ușor la tot ce îmi doream să fac și nu era pe plac familiei extinse (folosesc termenul de familie extinsă pentru a nu arăta cu degetul spre cei ce spuneau așa… nu asta îmi doresc să scot în evidență prin acest articol). Astfel, am devenit o persoană ușor de influențat, temătoare, neîncrezătoare în forțele proprii, care simte nevoia de confirmări în aproape tot ceea ce face.

Când am reușit să am intimitatea mea și să trăiesc într-un alt mediu am realizat că nu tot ce făcusem eu era greșit, că și cei dragi mie greșeau, și că acum sunt stăpână pe viața mea și lucrurile au început să o ia pe alt drum. Însă gândurile mele încă nu erau ale mele… erau încă sub dictatura familiei extinse. Tot ce făceam, făceam cu o mare strângere de inimă și parcă mereu așteptam să vină X sau Y să mă certe că am îndrăznit să dorm duminică dimineață în loc să merg la biserică, spre exemplu. Nu a fost ușor, mi-au luat ani și ani și încă pot spune că nu sunt vindecată în totalitate.

Am spus mai sus că este normal și sănătos să greșim. Susțin asta! Daţi-vă voie să greşiţi! Oamenii care greşesc şi învaţă ceva din asta sunt oameni sănătoşi şi nu mă refer fizic. Vorbesc aici despre oameni cu coloană vertebrală, care cred în acordare celei de-a doua şanse, pentru că ei ştiu că suntem toţi imperfecţi, pentru că ei ştiu să se ierte mai întâi pe ei înşişi.

Şi da! Şi eu am greşit, chiar şi când nu am greşit şi am învăţat să mă iert şi să iert. Dacă reuşiţi să acceptaţi că şi ca părinți veţi greşi, copilul vostru vă va urma exemplul. Faceţi acest cadou copilului vostru! Vă va mulţumi!

Despre băluţe

Uite un subiect care îmi place mult!

Da…de când a venit fetiţa mea pe lume, băluţele au devenit o problemă greu de “tratat”. De pe la vârsta de 1 lună am făcut cunoştinţă cu un val mare de lichide ce păreau că vin spre mine cu repeziciune şi simţeam cum nu puteam, dar efectiv nu reușeam să scap de ele şi nici din calea lor.

Sursă foto: Aici

“Dă-mi repede un şerveţel!”, “Şerveţel!”, “Unde sunt şerveţelele?”, “Iar trebuie să o schimbăm, este udă toată la gât. Vezi dacă nu i-am pus baveţica?”, “Îi vor ieşi dinţişorii sigur, la cât băleşte!”, “Dragă, ai băluţe de şters în dormitor. Ai grijă să nu calci în ele… Ups!”, “Da, o poţi lua pe cea mică în braţe, dar vei avea nevoie şi de kitul anti băluţe: şerveţele, baveţica şi ce zici de o umbrelă sau o haină de ploaie pentru când se va decide să pună mânuţele proaspăt scoase din guriţă pe hainele tale de burlac călcat la dungă.”. Şi uite aşa am ajuns la 4 luni şi nici o urmă de dinte, iar balele curg şiroaie.

Bine ştiu că bebelușii nu au încă posibilitatea să îşi controleze această mică problemă umedă, de altfel nici cea din scutece, însă mă întreb, oare există haine pentru părinți anti băluţe? Ar fi interesant să poţi ieşi în oraş fără să te schimbi de 2-3 ori înainte să ieşi, iar pe bebe nu m-ai spun… nici baveţelele cele mai “inteligente” nu fac faţă. Să ieşi pur şi simplu… uscat, parfumat, călcat… ce să mai spun? Vis!

Asta fără să vorbim despre clasicele regurgitări sau desele vomitături. Pentru acestea există o soluție? Un spray minune ce poate fi aplicat pe haine? Sau poate vorbim despre haine ce se vor auto curăţa? Hm… prea futurist? Ei bine până atunci mă mulţumesc şi cu un ceai calmant pentru nervii ce îi voi avea când voi intra în baie, iar hainele proaspăt murdare vor cădea efectiv peste mine la un moment dat. Şi când mă gândesc că nu am ajuns la partea cu autodiversificarea…

Ce spuneţi dragi părinţi, unchi sau chiar bunici? Voi ce soluţii practice aţi găsit?

 

Să ne ţinem conectaţi…emoţional

Deşi după naştere nu am putut avea acel moment de “skin on skin”, acea oră magică despre care tot am citit, nu am ales să mă las descurajată. Astfel am decis ca până va mai creşte cea mică, să doarmă cu mine, pe mine, în braţe la mine, în wrap şi în orice modalitate doreşte, oricând doreşte.

Este cel mai minunat sentiment, să o simt lângă mine, să o miros, să o privesc cât doresc şi să îi fiu aproape în momentele când îi este foame, sete sau fie mă doreşte lângă ea fără nici un motiv.

Dintre toate modurile de a ne petrece timpul împreună şi de a ne ţine conectate una cu alta, cel mai mult îmi place când adoarme cu capul pe umărul meu şi ne îmbrăţişăm. Îi mai curge câte o băluţă, mai zâmbeşte, mai tresare, dar e lângă mine şi am grijă să îi fie mereu bine. Este magic!

Este solicitant, într-adevăr. Uneori amorţesc, am nevoi fiziologice urgente sau pur şi simplu vreau să fac altceva, însă gândul că va creşte… mă face să rămân acolo, pentru o eternitate şi cât mă va lăsa.

Este modalitatea noastră de a ne menține conectate şi de a ne transmite una alteia energii pozitive la sfârșitul unei zile mai solicitante.

Îmi iubesc copilul!

Dragi mămici, voi cum vă menţineţi conectate cu cei mici?

Sursă foto: Aici

 

Ce v-a făcut să simțiți experiența cezarienei?

Sursă foto: Facebook

   

Pornind de la acest comentariu pe care o mămică l-a lăsat la unul din articolele mele, am simțit nevoia uriașă de a pune această întrebare: Ce v-a făcut să simțiți experiența cezarienei?

Nu știu câtă lume înțelege că o cezariană se face doar în cazuri extreme și nu ca moft. Undeva la 5-10% din nașteri necesită o cezariană. Care este procentajul de nașteri prin cezariană în România? Dacă nu mă înșel, undeva la 90%… Alarmant! De ce? Greu de spus… însă m-am gândit să dau șansa mamelor ce au trecut prin această experiență, să le expună burticilor cu ce se “mănâncă” din punct de vedere emoțional o astfel de experiență. Cele ce doresc să rămână anonime, îmi pot scrie pe pagina mea de Facebook Părințeală le voi posta experiența pe blog fără nume.

Am să pornesc prima în exploatarea gândurilor și sentimentelor ce le-am avut în acel moment, cât și după.
Sincer, mă tot gândesc și retrăiesc în mintea mea acele momente și parcă nu pot așterne nimic din ce simt. Nu e ca și cum ai spune un banc, o poveste frumoasă sau îți povestești o zi obişnuită din viață. Aici e vorba de durere, emoții… aici e nevoie să stai gol și să dai la o parte măștile cu care te aperi zi de zi și să expui ceva… viu. O rană deschisă… asta este cezariana și nu a corpului, ci a sufletului. Corpul se vindecă repede, însă ce facem cu rana rămasă în suflet? Ce facem cu sentimentul de neputință? Cu cel de frică? Cu cel de vinovăție? Și lista nu se termină aici. Aș scrie pagini despre ceea ce am în suflet, dar nu pot. Nu știu cum.

Oare câte mame nu realizează ce rană poate lăsa în suflet o asemenea experiență? Poate pentru că nu le întreabă nimeni sau poate pentru că societatea nu acceptă mame “slabe”, cu sentimente adevărate. Societatea este dornică de mame perfecte, puternice și care să aibe timp de ele, casă, soț, socializare, hobby-uri și când apar problemele să zâmbească de parcă totul e bine, de parcă nimic nu s-a schimbat. Ba s-a schimbat! Ele, lumea din jurul lor, percepția lor… totul. O astfel de experiență te marchează: fie te doboară, fie te întărește.

Țin minte cum am ajuns acolo (cezariană), ce am simțit, cum mi-am cunoscut fetița și cum m-am refăcut fizic. Te simți mică, neputincioasă, de parcă a-i avea un handicap. Stai întinsă pe o masă rece, cu lumini orbitoare în ochi, cu forfotă în jur și te rogi să fi bine bebe, să fi bine și tu. Și stai. Aștepți. Vezi tot. Auzi tot, ba chiar poți simți mai mult decât ți-ai dori.

Vine însă o zi când vei ierta tot. Pe tine, pe restul. Poate vei uita și îi vei mulțumi lui Dumnezeu că ai avut șansa de a ține o minunăție în brațele tale, chiar dacă a trebuit să rămâi cu o cicatrice pe corp pentru toată viața. Important este să conștientizezi ce ai simțit și să te gândești cum să faci ca să treci peste. Credința ajută, o terapie ajută, un prieten ce știe să asculte sau chiar clipe în care să meditezi la acest lucru, singură.

Sursă foto: Aici

Poveste: greva suptului

Simțeam că fetița mea va trece printr-o schimbare, parcă ceva în suflet deja mă pregătea, iar creierul intra ușor, ușor pe modelul PANICĂ GENERALĂ!

De ce spun asta? Simplu, încă după ce ne-am trezit fata mea era cu degetul în gură, așa că mi-am spus: “Îi este foame!”. Bucuroasă, am schimbat-o am vorbit cu ea și am luat poziția de alăptat. Ce să vezi? Protest în toată regula. Orice încercam, primeam doar refuzuri categorice, fără loc de negocieri. Am zis: “Este clar, se juca cu degetul pentru că își explorează corpul și dacă refuză sânul nu îi este foame”. M-am simțit cam dezamăgită pentru că în general îi citeam bine semnele de foame și tocmai din acest motiv, nu îmi refuza sânul.

A doua zi la fel, a treia zi la fel… și deja nu mi-a luat mult să realizez cu ce mă confrunt. Iniţial nu m-am panicat. Am căutat diverse poziţii de alăptat, am alăptat când era semi adormită, am alăptat noaptea (de am cedat fizic), am alăptat oricând era dispusă să accepte sânul. Am ţinut-o aşa o lună.

Nu am forţat-o nici o secundă când nu a dorit să sugă. Am citi cum că după 3 luni copii sunt mai uşor de distrat de la sân, sunt mai curioşi, văd mai bine, au atât de multe locuri de explorat şi atât de multe lucruri îşi doresc să facă, încât nu mai au timp şi răbdare să stea la sân, aşa cum o făceau până atunci.

Eu am un copil care se dezvoltă foarte frumos, care ia bine în greutate (cel puţin până la 3 luni), este vesel, comunicativ. În afară de greutate şi de suptul degetului, alt motiv nu aveam de îngrijorare.

Legat de greutate, era şi dificil să ne dăm seama cât lua pe zi, pentru că nu mai stătea cuminte pe cântar şi chiar şi înfăşată tot nu aveam certitudinea că arată bine cântarul nostru electronic. Am renunțat să o mai cântărim.

Grevă fetei s-a declanşat fie de la gingii, pentru că devenise uşor nervoasă şi ducea totul la guriţă de parcă o mâncau, fie este ceva emoţional. Citisem în multe cărţi cum stările mamei se transmit prin lapte şi nu numai. Copii sunt ca un burete şi absorb tot… informaţii, stări etc. Adevărul este că eram foarte stresată din cauza cuiva şi nu reușeam să îmi revin.

La un moment dat mi-a spus cineva că o grevă care durează atât de mult, sigur este legată de un fren. Acesta a fost momentul în care am intrat în panică, pentru că ştiam ce implică asta şi îmi doream enorm să se fi înşelat acea doamnă. Noi verificasem copilul de fren, însă am înţeles că ar fi şi cazuri în care frenul nu se depistează când bebelușul este mic, ci abia pe la 3 luni. Nu a fost cazul nostru, aşa că am căutat în continuare ce anume a declanşat această grevă.

Acum am depăşit greva. Suntem la puseu. Cea mică parcă este schimbată: mănâncă altfel, îmi comunică altfel nevoile ei şi categoric nu vrea la nimeni decât la mine sau la tatăl ei. Când îi este foame începe să îşi sugă buza de jos în loc de deget şi când termină de mâncat fie cere şi celălalt sân, fie se întoarce şi se uită la mine zâmbind de parcă mi-ar spune: “Mulţumesc! Acum sunt fericită!”. Cu degetul însă se mai joacă şi îi place să adoarmă cu el.

Am citit pe NMG (Noua medicină germanică) cum că un copil intră în grevă dacă are loc o schimbare. Adevărul este că fix de la 3 luni când a intrat în grevă nu a mai dorit să meargă la nimeni în braţe, iar dacă o dădeam din braţe fără să îi explic plângea şi devenea morocănoasă, agitată şi nervoasă. Tot cei de la NMG spun că puseul de creştere este perioada în care aceştia se vindecă, perioadă ce la noi a venit la 4 luni când s-a încheiat greva, când au luat sfârșit toate stările mele ciudate şi când nu am mai dat-o din braţe fără să îi explic înainte sau să o întreb dacă îşi doreşte asta.

La ultimul control pe care l-am făcut la pediatru mi-a spus că aceste schimbări sunt perfect normale, că este vorba de frica de abandon şi că fata mea da, se pregătește şi pentru primul ei dinţişor.

Aşadar greva fetei s-a declanşat pe fond emoţional, dar şi din cauza dinţişorilor. Pentru mine, cât şi pentru familia mea, această perioadă a fost benefică. Am stat mai mult împreună şi ne-a reconectat. Sunt mai liniştită acum şi mult mai încrezătoare.

Cum a fost pentru voi această perioadă şi la ce vârstă?

Sursă foto: Ion Angelica

Am 8 luni şi sunt un bebe tare ocupat

Deschid ochii mari şi văd chipul ei zâmbind la mine. Este mama. O trezesc cu același zgomot ce o amuză mereu: băşinuţe. Mă pune la oliţă şi îmi fac treaba temeinic. O! Ce bine mă simt! În fiecare dimineață sunt tratată regeşte. Acum îmi face un duş scurt şi sunt gata să mănânc.

Oare ce am în meniu în această dimineață? Are mama grijă să îmi spună. Ea mă tot întreabă: ” Vrei banană sau măr?” Of! Părinţii aceştia… cum îi educi aşa îi ai. Oare nu a înţeles nici până acum că vreau să gust din tot ce prind? Sunt o mică exploratoare. Vreau şi măr şi banană, dar şi ghiveciul cu busuioc arată gustos. Ah! Primesc un măr decojit în care îmi place să îmi înfig cei 3 dinţişori şi gingiile care mă mănâncă rău!

Gata masa! Acum vreau să mă joc. Mă agit temeinic şi mama vine să mă ia de la masă. În sfârșit pe jos! Ah! Vreau să alerg! Uite jucăriile.. ăăă… uite hăinuţele mele… Dar de ce această privire mami? Uite ce frumos am aruncat hainele mele pe jos! Acum vreau să ronţăi pantofiorul meu. Este moale şi… Ah! Uite alte hăinuţe. Buf! Pe jos cu ele. Hi! Hi! Mă distrez aşa bine! Ma-ma-ma! Ba-ba-baaaa! Da! Sunt aşa fericită! Uite şi cărticica mea cu animăluţe. Mami îmi explică cum face căţelul. Ea zice: “Ham!”, eu zic: Am! Am! Ce mult îmi place să imit sunetele animalelor cu mami. Stai mami, nu da pagina, mai arată-mi o dată care este căţelul şi spune-mi ce sunete scoate. Ooo! Dar ce se întâmplă? Mi se închid ochișorii şi vreau să mă întind pe jos. Simt ceva moale şi mirosul este familiar. Este lăptic de la sânul mamei mele. Mmmm! Asta da gustare înainte de somnic.

Mama! M-am trezit şi nu te-ai prins că vreau să fac pipi, aşa că am făcut pe mine. Trebuie să mă schimbi. Repede! Mă aşteaptă o casă de explorat. Nuuuu! Nu mă pune pe spate! Nu vreau pe spate! Tu chiar nu poţi învăţa să pui scutecul cât timp îmi văd eu de ale mele? Greu, mami, greu înveţi!

Gata! Libertate! Vreau să ajung la maşinuţa mea. Ah! Picioarele astea! Oare de ce tot cad şi nu pot merge ca mami şi tati? Tati? Îmi este dor de tati. Să îl caut. Ba-ba! Baabaaaa! Unde eşti? Ooo, uite toba! Bam! Bam! Bum! Mama! Uite ce fac eu. Vezi? Ma-ma-ma-ma! Cu tine vorbesc! Alo! În sfârşit! Unde ai fost? M-ai lăsat în pătuţ singurică. Mi s-a părut o veșnicie! Să te pup, să te îmbrăţişez! Mama! Gata! Hai la joacă! Uite mami, vreau la ursuleţ. Ăăă! Ce se aude? Cine este acolo? Mami, cred că avem un musafir. Tati, tu eşti? Ba-ba! Tu eşti! Vreau la tine! Baba! Baa-ba! Mi-a fost dor de tine! Hai să îţi spun tot ce am făcut azi cu mami. Eşti atent tati? Şti hăinuţele mele? Am învăţat să le dau pe jos. Mami nu este foarte încântată, dar eu mă distrez pe cinste! Tati! Unde ai fost azi? Baba! Ce bine că eşti aici! Wow! Uite tati, hai să îţi arăt cum dau eu hăinuţele pe jos. Mami, unde mă duci? Ăăă, vreau ce ai bun acolo pentru mine. Mmm, ce mâncărică bună ai făcut mami! Haaa! Ia uitaţi-vă la mine. Mă joc cu mâncărica. Uite! Vedeţi ce am făcut? Eu am mâzgălit aşa cu mâncărica pe masă! Eu! Hi! Hi!

Mă agit temeinic după masă şi mă ia mama. Stai, unde mă duci? Am văzut ceva acolo. Du-mă acolo! Ce faci? Mă speli pe faţă? Dar nu sunt murdară. Asta se numește mască şi este foarte gustoasă. Offf! În sfârşit la joacă. Tati, să termin de povestit. Ba-ba-ba! Vrrr! Mmm! Mam! Înţelegi tati? Ce bine că eşti aici! Hai să ne jucăm! Ha! Avionul! Iubesc să zbor cu tine! Sunt atât de fericită! Tati face avionul cu mine şi mami cântă.

Ha! Ieşim la aer. Ador plimbările cu mami şi tati. Uite un căţel. Vreau la el! Căţel! Uite un leagăn. Da! Acolo vreau. Yupiiii! Ce amuzant este! Ma-maaaa! Ba-baaaa! Abia aştept să învăţ şi eu să cânt. Mama! Sete! Aaa! Lapte bun. Cel mai bun lăptic îl are mami la ţâţică. Ce bine este la tine în braţe, mami! Mă simt în siguranță. Sunt aşa fericită să îl văd şi pe tati cu noi… aşa… fericităă…

Mama! Unde eşti? Tati, unde este mami? Nu eram în parc? Asta este magie? Tati, ai nişte ochelari tare haioşi. Îmi place foarte mult să trag de ei. Tati, ce nas mare ai… şi ochi… şi păr. Stai! Vreau să trag de nasul tău. Stai! Tati, hai să îţi arăt cum mă dau eu jos din pat. Ce s-a întâmplat? Eşti cam alb la faţă. Să înţeleg că nu cu capul înainte trebuie să mă dau jos din pat? Tati, vreau să mă caţăr pe tine şi să te trag de păr. Ha! Cât de amuzant este!

Mami, ce este în castronel? Păpica mea de seară? Ce bună este! Mmmm! Ador să mâzgălesc! Mami! Uite nu mai este nevoie să mă ştergi pe mâini, am folosit buziţa mea drept şerveţel. Hei! Nu am terminat de mâzgălit. Ce? Baie! Ador să fac baie. Apa! Splah! Splah! Poc! Hi! Hi! Ce bine este! Mmm… mami cânţi aşa frumos! Nu! Nu! Mai vreau în apă! Apa! Apa! Aaaaaa! Nu e corect!

Mmm… simt că mă mi se închid ochişorii… lăptic… mami… tati… Vă iubesc! Noapte bună!

Sursă foto: Ion Angelica

 

Plânsul bebelușilor şi de ce toată lumea caută să îl oprească

Un subiect cu care m-am confruntat şi eu încă din prima clipă de viaţă a fetiței mele şi pe care, abia când a împlinit ea 3 luni jumătate, am pornit pe un drum greu spre a-l înţelege şi accepta.

                    Sursă foto: Aici

De când mă tot preocupă subiectul copii şi chiar cu mult înainte, ştiam şi auzeam tot felul de poveşti despre cum se nasc bebelușii şi plâng neconsolat. Am auzit de colici, nopţi nedormite, bebeluși care plâng pentru a-şi “dresa” părinţii, devenind alintaţi dacă sunt luaţi în braţe şi tot aşa. Plânsul părea un monstru uriaș, pe care toată lumea îl detesta, evita şi “anihila” cumva. Şi cum învăţămintele cele mai “bune” sunt transmise mai departe, aşa şi eu am anihilat monstrul şi o dată cu el sentimentele copilului meu. Sună cam ciudat, aşa-i?

Da, nimeni nu spune nimic despre acest subiect. Nu multă lume ştie, realizează sau dacă aud, nu-l înţeleg. Vorbesc despre plâns şi despre cât de important este pentru bebeluşi. Şi nu doar pentru ei, ci şi pentru noi adulţii.

Fetiţa mea nu este un copil care să cauzeze prea multe probleme. Poate pentru că i-am îndeplinit orice dorinţă prompt, poate pentru că mă înţelege când îi explic diverse lucruri sau poate că aşa este ea. Sunt o persoană care funcționează pe logică, dar şi pe simţire atunci când logica nu se aplică. Am simţit că fata mea mă înţelege chiar din burtică şi încă simt asta, acum când ea are 4 luni şi 3 săptămâni. Ce nu am ştiut este că îmi învăţam copilul să tacă, că nu este important ceea ce spune şi că sentimentele ei nu au valoare pentru mine. Nu ştiam!

Am descoperit cartea “Bebelușul meu înţelege tot” a Alethei Solter. Aşa am ieşit din ceață şi am început să mă educ pe mine, încurajând copilul să plângă, să se exprime, să îmi recâştig încrederea pierdută de cea mică în mine. Vă spun nu este uşor, dar nici imposibil. Pentru cei ce nu ştiu despre ce vorbesc, am să elaborez pe scurt, însă nu înainte să vă invit să citiți cartea. Vă veţi mulţumii peste câţiva ani.

Aletha Solter ne explică cum plânsul bebelușilor are două funcţii principale: una de comunicare a unor nevoi sau factor de disconfort care necesită intervenția imediată a celui ce îngrijeşte bebelușul (alăptat, schimbat scutece etc.) şi a doua de mecanism de eliminare a stresului acumulat. Bebelușii cărora le sunt îndeplinite dorințele şi cerințele de natură fiziologică şi cu toate acestea ei continuă să plângă neconsolat, este clar că nu îşi doresc decât să fie ţinuţi în braţe, iubiţi şi ascultaţi. Aceştia au tensiuni reprimate ce trebuie eliminate, pentru a-i ajuta să se relaxeze. Pentru cei sceptici, recomand o cercetare pe subiectul cortizol (este vorba de o substanță responsabilă cu stresul), substanță ce a fost găsită după examinarea lacrimilor bebelușilor. Așadar aceştia plâng pentru a se descărca de tensiunile acumulate.

Care este povestea noastră?

Încă de când s-a născut am făcut tot ce am ştiut mai bine pentru a-mi consola copilul când plângea. O alăptam, o legănam, îi cântam, îi vorbeam, o adormeam, iar o alăptam, încercam să o fac să râdă, o alăptam deşi uneori dorea să plângă şi mai tare… ce observaţi? Practic, deşi nu îi era foame, o alăptam doar pentru a o linişti. Aletha Solter vorbeşte în cartea ei despre comportamentele de control, cum să le identificăm şi ce putem face pentru a reveni la normal. Să o luăm pe rând.

Comportamentele de control sunt ceva ce bebeluşul foloseşte pentru a se linişteşti în loc să plângă pentru a elimina stresul. Pot fi suptul degetului, al suzetei, nevoia de legănat sau orice altceva ce se manifestă în acest sens. Recomand să citiți cartea pentru o explicație mai detaliată.

Eu una nu am înţeles că fetiţa mea plângea din alte motive decât cele legate de foame sau dureri de burtică, aşa încât o alăptam pentru orice plâns. Auzisem că şi bebeluşii sunt stresați, pentru că totul este nou, prea mult pentru ei sau prea înfricoșător, aşa încât simt nevoia să plângă pentru a comunica asta părinților, însă nu ştiam că îşi pot crea dependențe pentru a se linişti. Poate veţi spune că nu este aşa rău că un bebe să învețe să facă asta, dar vă asigur că pe viitor nu veţi fi încântați de rezultat.

Şi fetiţa mea a plâns cam până la 6 săptămâni, după care a făcut-o mai rar. Ea alegea să plângă seara după ora 19:00, iar uneori plângea şi dupăamiaza. Avea reprize de circa 30-40 de minute, din ce îmi amintesc, însă nu plângea din tot sufletul, mai mult se smiorcăia. De la 3 săptămâni şi până la 6 săptămâni a plâns cam seara de seară. Era o dulce! Toată lumea o lăuda că este cuminte şi că nu plânge, ba chiar şi eu mă bucuram. După ce şi-a terminat serile de plâns, în care făceam orice să o liniștesc, a urmat o perioadă liniştită. La 3 luni a intrat în grevă suptului, timp în care a început să înlocuiască sânul cu degetul. Abia atunci am început să înţeleg că ceva nu este ok.

Nu mi-am lăsat niciodată copilul să plângă undeva singură şi am ţinut-o mereu în braţe. Lucrul pe care eu l-am făcut greşit este acela că nu am lăsat-o să plângă atunci când toate nevoile ei erau îndeplinite şi cu toate astea ea vroia să plângă.

Încă încerc să identific dacă este un singur comportament de control sau mai multe, pentru că cel mai mult foloseşte degetul pentru a-şi reprima plânsul când îi este somn. Ţin minte că după ce am aflat care era problema, fetiţa mea a avut 3 episoade de plâns zdravăn, de mi se rupea sufletul, timp în care am ţinut-o în braţe, am vorbit cu ea, explicându-i că poate plânge în siguranță, că o ascult şi că o iubesc. Mi-am cerut iertare pentru ceea ce făcusem, ba chiar am şi plâns alături de ea. Vă spun, este greu, dar de îndată ce înţelegeţi că acest lucru este benefic, veţi avea altă atitudine legată de plâns. Ţin minte cum înainte îi spuneam fetiţei mele să nu mai plângă, o legănam, o alăptam şi imitam sunete liniştitoare precum “Şşş!”. Mesajele care ajungeau la ea era că plânsul ei nu este acceptat de mine, că nu o ascult.

Aletha Solter explică cum un bebeluş care reuşeşte să se vindece de trauma naşterii şi să aibe încredere să plângă cât simte nevoie şi când simte nevoie, va deveni un adult sigur pe el, ce îşi va exprima uşor sentimentele, va avea încredere să vorbească cu părinţii lui despre lucruri mai dificile şi va fi mai puţin stresat, deci mai sănătos. Oare nu asta ne dorim pentru copii noştri? Eu da.

Cam aşa arăta articolul meu până acum o săptămână, însă am avut o revelaţie, aşa încât simţ să fac alte completări. Mi-am amintit de cum îmi promisesem eu că îmi voi asculta fetiţa şi că voi lua deciziile împreună cu aceasta. Este greu să faci asta când este vorba de un bebeluş de câteva luni, însă iată că se poate.

Cartea de care vă spuneam mai sus chiar m-a ajutat, însă nu sunt de acord cu partea în care autoarea vorbește despre comportamentele de control. Mi-am studiat, dacă pot spune aşa, fetiţa şi am înţeles că suptul degeţelului pentru ea nu este o dependenţă, ci opusul. Desigur, ea este total dependentă de mine, însă cu acest mic gest, ea mi-a demonstrat cum treptat şi în timp îşi câştigă independenţa. Are două moduri în care îşi foloseşte degeţelul: unul de explorare, când doar se joacă cu el sau cu oricare degeţel de la oricare dintre mânuţe şi de somn, când îşi alege doar degetul mare de la mâna stângă pe care îl suge. Este momentul ei în care îmi arată că acum ştie să adoarmă fără ajutor din partea mea. Este un sentiment ciudat, însă aşa este, aşadar tot ce pot face este de a-i accepta acest mod al ei de a se rebeliza la o vârstă aşa fragedă.

Recunosc că am încercat să îi scot degeţelul din gură, însă o supăram şi mai tare, i-am pus mănuși pe care le sugea până le uda, ba chiar i-am spus că nu îmi place dependenţa ei. Ce nu îmi plăcea mie de fapt? Faptul că îşi găsise un mod prin care nu mai depindea de mine. Vă spun, tot cea mică m-a făcut să înţeleg acest lucru, nu cărţile, nu sfaturile. Cu cât i-am acceptat acest gest, cu atât văd schimbări în ceea ce privește relaţia noastră. Comunicăm mai bine, iar ea este mult mai veselă. Când spun comunicăm, mă refer la eu cea care descifrez ceea ce ea îmi spune. O şi văd cum suge mai rar degeţelul şi o voi lăsa să renunțe la el atunci când vă simţi ea că este momentul. Nu este uşor. Mi-a luat aproape două luni ca să ajung să vă pot împărtăși şi vouă acest lucru.

Cât despre plâns, acum ştiu cum să reacționez la el, cum să îmi ascult copilul şi cum să îl ajut. Are momente în care doar “bombăne”, este un fel de plâns alintat, dar mai nou are şi momente mai rare cei drept în care plânge din tot sufletul, momente în care se descarcă, de circa 2-3 minute sau mai mult.

Așadar, încă o dată spun, ascultaţi şi de copii, ei ştiu mai bine ce le trebuie şi ce nu. Acesta este concluzia mea, iar eu vreau să încurajez mamele să aibe mai multă încredere în ceea ce copii lor încearcă să le comunice.

Voi cum aţi depăşit astfel de perioade? Aţi ştiu despre beneficiile plânsului? Aţi încercat vreodată să vă opriţi copilul din plâns? Copiii voştri au dezvoltat celebrele comportamente de control?

Sursă foto: Ion Angelica